Top 20 Manastiri din Romania ce Trebuie Vizitate

Manastirea Voronet

Despre Manastirea Voronet

In centrul unui sat situat la poalele Carpatilor, pe sobrul fond verde al padurii de brazi, se ridica o biserica simpla cu peretii exteriori ornati in fresce – Manastirea Voronet. Edificiul pare un Evangheliar iluminat larg deschis. Astfel l-au vrut demult pictorii anonimi si cei care au comandat aceste picturi: peretii tapisati cu fresce trebuiau sa figureze ochilor privitorilor invatatura Scripturii. Si tot astfel se prezinta ea astazi vizitatorilor din lumea intreaga emotionati sa descopere, in mijlocul unei naturi armonioase, un edificiu inca mai armonios, ridicat de mai bine de 500 de ani de mâini inspirate exprimând credinta si lirismul lor in piatra si culoare.

Biserica Manastirii Voronet este ctitoria slavitului voievod Stefan cel Mare si Sfânt construita in 1488 in numai trei luni si trei saptamâni (din 26 mai la 14 septembrie).

Arhitectura

Specialisti avizati apreciaza ca arhitectura sa este reprezentativa pentru stilul moldovenesc fiind o sinteza originala si specifica a unor caracteristici de sorginte bizantina (forma treflata sau triconica a absidelor naosului, impartirea in altar, naos si pronaos, sistemul de boltire) cu elemente apartinând goticului târziu (inaltimea bisericii, contraforturile exterioare, chenarele usilor si ferestrelor in arc frânt, modul de tratare al pietrei cioplite). Peste acestea s-au suprapus, topindu-le intr-un tot unitar de o frumusete unica, caracteristici ale artei autohtone (simplitatea si caracterul intim al constructiei, acoperisul tuguiat de sindrila traforata ca la casele de la tara). [Vasile DRAGUT]

Biserica Manastirii Voronet, corabie din piatra, plina de gratie, simplitate si farmec, impune prin verticalitate, prin proportii armonioase, prin soliditatea structurii, a zidurilor masive sustinute de contraforturi si, mai ales, prin iscusita trecere de la corpul dreptunghiular al cladirii la absidele laterale si la absida mare ce corespunde altarului, toate de forma semicirculara. [Corina POPA]

Inspirata din modelele mai arhaice si mai austere din iconografia bizantina, pictura interioara, realizata in 1496 prin grija marelui ctitor, impresioneaza prin claritatea si rigoarea desfasurarii iconografice, prin desenul viguros, gama cromatica cu acorduri grave, prin expresivitatea deloc stereotipa sau conventionala a personajelor. [Petre COMARNESCU]

Legenda Manastirii Voronet

Este indeobste cunoscut faptul ca voievodul moldovean a construit si renovat multe biserici si manastiri [48], dar povestea sacra a Voronetului aduce, alaturi de Marele Stefan, pe Cuviosul Parinte Daniil, unul din cei mai mari Sfinti pe care i-a odraslit pamântul Moldovei, sihastru si duhovnic vestit, cel care la Putna, intr-o mica chilie sapata in piatra si apoi, timp de 20 de ani la Voronet, a creat o miscare isihasta fara egal pentru timpul sau. Legenda “originii” Sfintei Manastiri Voronet uneste pe vecie cele doua mari personalitati in destinul nostru national:

”Iara Stefan-Voda, mergând de la cetatea Neamtului in sus pre Moldova, au marsu pe la Voronet, unde traia un parinte sihastru, pre nume Daniil. Si batând Stefan-Voda in usa sihastrului sa-i descuie, au raspuns sihastrul sa astepte Stefan-Voda afara pâna ce si-a istovi ruga. Si dupa ce si-au istovit ruga, l-au chemat in chilie pre Stefan-Voda. Si s-au spovedit Stefan-Voda la dânsul. Si au intrebat Stefan-Voda pre sihastru ce va face, ca nu poate sa se mai bata cu turcii; inchina-va tara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis sa nu o inchine, ca razboiul este al lui, numa, dupa ce va izbândi, sa faca o manastire acolo, in numele Sfântului Gheorghie, sa fie hramul bisericii”[cronicarul Ion NECULCE].

Cuviosul Daniil Sihastrul, cel dintâi sfetnic duhovnic si rugator catre Dumnezeu al voievodului Stefan, este inmormântat in pronaosul bisericii Manastirii Voronet. La numai 47 de ani de la savârsirea din viata, este pictat ca sfânt pe fatada de miazazi si in Calendarul Ortodox din pridvor. Duhul sau creator a vegheat si vegheaza in continuare buna lucrare ce schimba cele vremelnice cu cele statatoare si cele pieritoare cu cele ce ramân.[ arhimandrit Ioanichie BALAN]

Fresca exterioara

In secolul al XVI-lea – mai precis in 1547 – un ucenic al sau, Mitropolitul Grigorie Rosca, carturar cu preocupari largi, a marit biserica adaugându-i pe latura vestica un pridvor inchis, dupa care a purces la impodobirea intregului lacas cu picturi pe fatade. Tot atunci a fost pictat si interiorul pridvorului.

Frescele de pe peretii exteriori, realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rares, apartin de drept epocii acestui domnitor (alaturi de cele de la Probota, Humor, Moldovita si Arbore). Ele dau in mare masura stralucirea artistica si faima Voronetului, si fac ca Mitropolitul Grigorie Rosca sa fie considerat al treilea ctitor al Sfintei Manastiri Voronet – dupa Sfântul Stefan cel Mare si Sfântul Daniil Sihastrul. Autorul presupus al acestei adevarate capodopere a Renasterii in sud-estul Europei este pristavul Marcu.

Pe un fond albastru, de o intensa stralucire, picturile exterioare se desfasoara pe fatade ca un covor incarcat de culori, incântând privirile cu farmecul tineresc al armoniilor. Desenul este ferm, barbatesc, figurile sunt construite cu rigoarea unui autentic portret, sensul realitatii fiind aici mai prezent decât la alte monumente. Calitatea artistica de exceptie a acestor picturi este conferita de viziunea monumentala, de frumusetea decorativa a compozitiei lor, de savanta alternanta de teme ordonate in registre si panouri cu cele desfasurate in frize.[ Vasile DRAGUT]

Spre vest, pridvorul nu are nici o deschidere si solutia aleasa este fara precedent: arhitectura este subordonata decoratiei ce urma a fi pictata. Spatiul amplu, impreuna cu ariile laterale ale masivului contrafort devine o imensa scena pe care se desfasoara in culori stralucitoare drama binecunoscuta a Judecatii de apoi – o uriasa compozitie, unica in arta intregului Orient crestin. Judecata de apoi, fara chipurile de cosmar care apar in Occident mai târziu, infatisata in chipul unei linisti sarbatoresti, expune mai inainte de toate cum se implineste pâna la sfârsit planul Tatalui cu lumea Sa, adica in Fiul Sau care o judeca si o duce la Mântuire.

Celelalte fatade ale pridvorului sunt utilizate pentru reprezentarea unor teme de care Mitropolitul Grigorie Rosca se atasase in mod special: spre sud, Viata Sfântului Nicolae si a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe contrafort Sfântul Gheorghe omorând balaurul, spre nord Vamile vazduhului, o tema escatologica frecventa la cladirile monahale.

Pe peretii exteriori ai pronaosului si naosului (biserica Sfântului Stefan cel Mare), iconografia urmeaza liniile traditionale. Se cuvine amintita mai intâi vasta reprezentare a Cinului (Ierarhia cereasca si pamânteasca) careia ii sunt rezervati intotdeauna peretii absidei Altarului precum si absidele laterale: procesiunea tuturor Sfintilor din Vechiul si Noul Testament se indreapta spre Rasarit ca spre o tinta. A doua tema, amplasata pe fatada de sud in dreptul pronaosului, reprezinta Arborele lui Iesei sau Arborele genealogic al lui Iisus Hristos. Al treia tema, aparent nelipsita din programul decorului exterior al acestei perioade, este Imnul Acatist reprezentat pe fatada de nord.

Si totusi, trei elemente ies din aceasta ordine.

La Manastirea Voronet, mai mult decât oriunde, pictura este o rugaciune pentru infrângerea cotropitorilor si salvarea Tarii Moldovei. Felul in care sunt infatisati printre pacatosii din marea compozitie Judecata de apoi cei mai primejdiosi dusmani de atunci ai tarii – turcii (inscriptia caligrafiata cu grija precizeaza ca este vorba de turci, pentru a fixa si mai bine locul dusmanilor de atunci ai Moldovei in mijlocul celor condamnati) sau dusmanii mai vechi, tatarii – atesta tocmai o asemenea intentie politica ce pare a fi proprie si procesiunii de sfinti de pe abside sau Arborelui lui Iesei. Pentru a intari aceasta idee, maestrul Voronetului a asezat pe fatada sudica o reprezentare, detaliata in 12 episoade, a Martiriului Sfântului Ioan cel Nou si Aducerea moastelor sale la Suceava in vremea lui Alexandru cel Bun (Sfântul Ioan cel Nou a fost martirizat de tatari, aliati supusi turcilor si deseori aducatori de durere in Moldova).

Un al doilea element de specificitate deriva din insistenta vadita asupra traditiei calugarilor si sihastrilor ca lideri ai rezistentei fata de dominatia straina: temele Viata Sfântului Nicolae, Viata Sfântului Antonie (unul din fondatorii Monahismului Rasaritean) si Vamile Vazduhului, in fapt, glorifica viata pura a sihastrilor.

In sfârsit, pictura reproduce viata pe care pictorii o stiu si o redau cu verva si naturalete: Eva toarce lâna intocmai ca o gospodina. Adam, la fel ca un taran, ara cu un plug de lemn tras de boi. Abel are lânga turma sa de oi infatisarea unui cioban. Ingerii din scena Judecatii de Apoi cânta din buciume moldovenesti. Carul de foc cu care Sfântul Ilie a urcat la cer este o simpla caruta taraneasca. Casnicii stapânului din Parabola Fiului risipitorsunt prinsi intr-o hora moldoveneasca. Femeile despletite conduc bocind un mort spre locul de veci asa cum se poate vedea pâna astazi in satele noastre. Oamenii din popor au costume autohtone ca si unii dregatori care par a fi boieri din Moldova din vremea lui Rares. Armele care apar in unele scene sunt cele obisnuite in Moldova secolului al XVI-lea: arcul cu sageti, sabia, sulita, scutul s.a.m.d. Animalele (caprioara, mistretul, lupul, veverita, ursul, cerbul, iepurele, pastravul) si florile (lalele, clopotei) sunt si ele ale locului. In diferite scene apar deseori lavite, jilturi, covoare, stergare si instrumentele muzicale moldovenesti (cobza, fluierul si buciumul).

Alte comori ale Voronetului

Dincolo de arhitectura si pictura cu mai sus mentionatele valori, Sfânta Manastire Voronet prezerva o bogatie de arta medievala: lespezile funerare ale mormintelor din pronaos si din pridvor cu motive decorative de o valoare artistica deosebita, jiltul si stranele care aduc ornamente din diferite stiluri ingenios imbinate si impresioneaza prin discretia cu care se inscriu in interiorul de arhitectura fara sa tulbure spatiul sau sa intre in concurenta cu decoratia murala. Adevarate capodopere ale sculpturii in lemn sunt in tâmpla Altarului. La acestea se cuvin adaugate multe alte piese ce pot fi regasite in diferite colectii si muzee: epitafe, broderii de mari dimensiuni si ferecatura daruita de Mitropolitul Grigorie Rosca Manastirii Voronet (1557) care aduce noutatea unei interpretari mai decorative si pe coperta din spate are figura Sfântului Daniil intr-o interpretare solemna inspirata de un model de icoana.

Mai bine de trei secole – pâna in finele veacului al XVIII-lea – sub semnul Cuviosului Daniil, Sfânta Manastire Voronet, lacas de inalta traire duhovniceasca si-a asumat o dubla misiune, culturala si educativa: “din strana bisericii ne-au transmis ortodoxia curata si dragostea de neam” [I.P.S. Pimen SUCEVEANUL]. Aici au invatat carte si au deprins nevointa duhovniceasca numerosi preoti, egumeni, monahi si dregatori de tara. Manastirea medievala a fost o adevarata scoala de caligrafi, miniaturisti si traducatori din limbile greaca si slavona unde se lucra staruitor la formarea limbii nationale si la introducerea ei in cultul nostru ortodox. Este indeosebi cunoscut prin doua din cele mai vechi manuscrise românesti: CodiceleVoronetean si Psaltirea Voroneteana copiate in veacul al XVI-lea.

Au urmat doua secole de saracire a autenticei vocatii monahale, culturale, nationale.

Manastirea Voronet, monument istoric

In 1785 Manastirea Voronet se gaseste printre cele 23 de manastiri desfiintate dupa anexarea partii de nord a Moldovei Imperiului Austriac. Calugarii au fost siliti sa-si paraseasca Manastirea; chiliile au ajuns treptat ruine. De-a lungul timpului, din fostii lucratori pe pamânturile Manastirii s-a format satul Voronet iar biserica a fost folosita la oficierea slujbelor pentru acesti credinciosi.

La inceputul secolului al XX-lea – dupa Marea Unire – personalitati culturale si politice readuc in constiinta publica valoarea istorica si artistica a vechii ctitorii. Sfântul locas este declarat monument istoric. Numarul vizitatorilor din tara si din strainatate creste continuu.

In perioada comunista se trece in conul de umbra adevarata identitate a lacasului: se vizita “monumentul istoric si de arta de la Voronet”. Data fiind valoarea sa artistica deosebita, monumentul, considerat muzeu al arhitecturii si picturii din vremurile lui Stefan cel Mare trebuia „ferit de uzura altei destinatii”. Treptat, lumânarile si slujbele sunt complet interzise in Biserica. Se fac interventii de restaurare largindu-se streasina acoperisului pentru a proteja pictura exterioara si lucrari pentru inlaturarea umezelii care ameninta unele fresce, pentru consolidarea unor portiuni de zidarie pe cale de deteriorare, pentru repararea si intarirea pardoselii.

Reinfiintarea Manastirii Voronet

Dupa 206 ani, in 1991, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât «reinfiintarea Manastirii de la Voronet, ca manastire de calugarite», fiind numita prima Stareta a Manastirii Voronet, Stavrofora Irina PÂNTESCU.

Blândul si tacutul Sihastru Daniil, facatorul de minuni, unul din marii sfinti ai Moldovei si ai lumii ortodoxe, un ctitor al spiritului românesc, ne asteapta la Sfânta Manastire Voronet pentru a ne invata sa urcam spiralele interioritatii in lumina de un albastru orbitor a vietii traite intru Duh si Adevar. Albastru intemeietor. Albastru calauzitor. Albastru rastignitor. Albastru purificator. Albastru iubitor.

Manastirea Prislop

Asezare

Sfanta Manastire Prislop se afla la 13 km de orasul Hateg si la 16 km de municipiul Hunedoara.

Este amplasata intr-o zona pitoreasca, la altitudinea de 580 m, intr-o poienita strajuita de culmile domoale ale Muntilor Poiana Rusca (Dl. Prislop 778 m). Prin curtea manastirii trece paraul Silvas (Slivut), afluent de stanga al Streiului, care strabate si satele aflate mai jos de manastire: Silvasu de Sus (la 3 km) si Silvasu de Jos (la 6 km) prin care orice pelerin dornic sa ajunga la sfanta manastire va trebui sa treaca.

Posibilitati de acces:

Dinspre Hunedoara se merge pe traseul: Hunedoara – Silvasu de Jos – Silvasu de Sus – Sf. Manastire Prislop. Drumul este asfaltat, trece peste Dealurile Hunedoarei pe interfluviu, oferind o panorama deosebita.

Dinspre Hateg se parcurge traseul: Hateg – Silvasu de Jos – Silvasu de Sus – Sf. Manastire Prislop. Si acest drum este asfaltat pana la poarta manastirii.  Pentru cei care nu dispun de un autoturism propriu sau care nu vin in grup organizat cu autocare la manastire, accesul este mai dificil, deoarece nu exista autobuze de legatura orase – manastire.

Istoric

S-a spus, pe drept cuvant, ca un drum in „Tara Hategului” este „un drum” sau „o coborare” in istorie. Viata omeneasca a pulsat neincetat in aceste minunate locuri, incepand cu omul paleolitic, ale carui urme s-au descoperit in pesterile de la Ohaba Ponor si Cioclovina, situate nu prea departe de Prislop, la Rasarit de depresiunea Hategului.

In acest spatiu originar si incarcat de istorie al poporului nostru, Sfantul Nicodim, reorganizatorul si indrumatorul monahismului romanesc din a doua jumatate a veacului al XIV – lea, a ctitorit Manastirea Prislop, la 13 km de Hateg, dupa ce zidise Manastirile Vodita, Topolnita, Visina si Tismana, precum si Vratna si Manastirita din Serbia. Sfantul Nicodim a copiat la Prislop, Tetraevangheliarul slavon pe pergament impodobit cu frontispicii si miniaturi, care se pastreaza la Muzeul de Arta si Istorie Nationala din Bucuresti.

La sfarsitul Evangheliarului, Sfantul Nicodim a scris o insemnare care dovedeste locul si data scrierii: „Aceasta sfanta Evanghelie s-au scris de popa Nicodim, in anul al saselea al prigonirii in Tara Ungureasca, la anul de la facerea lumii 6913, 1405” care nu putea fi decat Manastirea Prislop la acea vreme, intrucat sfantul Nicodim era in relatii bune cu regele Ungariei, Sigismund.

Desi vreme de 150 de ani nu prea mai sunt documente, e sigur ca manastirea si-a continuat lucrarea ei misionara de intarire a vietii duhovnicesti a credinciosilor si de aparare a Ortodoxiei.

O marturie e faptul ca Domnita Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Voda Basarab din Bucuresti, refugiata in Ardeal dupa moartea tatalui ei, a auzit de Manastirea Prislop si de izvorul cu putere vindecatoare de langa manastire. A venit sa vada manastirea si fiind impresionata de frumusetea ei, a baut si apa din izvorul din apropiere. Vindecandu-se de boala de care suferea, Domnita Zamfira a restaurat biserica manastirii intre anii 1564-1580, devenind a doua ctitora a Manastirii Prislop.

Domnita Zamfira a impodobit biserica cu o pictura noua in fresca, executata de vreun zugrav din Tara Romaneasca si a daruit bisericii o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni, care a fost dusa in 1762 la Blaj, dupa incendierea bisericii din ordinul generalului Buccow, guvernatorul Transilvaniei si restituita in 1913 cu prilejul unei restaurari.

Pe vremea domnitei Zamfira se zice ca au fost doua manastiri, una de calugari si una de calugarite, intrucat Domnita Zamfira a vietuit aici intre anii 1575-1580. Tot atunci s-a infiintat la Manastirea Prislop o scoala pentru cantareti si viitori preoti.

Staretul manastirii era pe vremea aceea Ioan de la Prislop, care a inmormantat-o pe Domnita Zamfira la anul 1580, iar la anul 1585 a ajuns mitropolit al Transilvaniei la Alba-Iulia. In 1587 a zidit catedrala din Alba-Iulia si resedinta mitropolitana cu ajutorul lui Mihai Viteazu, pe care l-a intampinat la anul 1600 cu prilejul intrarii sale triumfale in Alba-Iulia.

De la anul 1600 pana la anul 1700 urmeaza iar un secol in care nu prea mai avem stiri despre Manastirea Prislop. Ea isi va fi continuat misiunea moralizatoare in mijlocul credinciosilor, avand de infruntat si actiunea prozelitista calvina desfasurata in acest secol cu mare intensitate printre cnejii ortodocsi romani de alta data din partile Hategului si Hunedoarei. In anul 1629 exista o marturie documentara despre Manastirea Prislop referitoare la o calatorie facuta de trei calugari de aici in Rusia. Cei trei calugari – ieromonahul Teodosie, ierodiaconul Ghedeon si monahul Mardarie – sunt primii romani transilvaneni cunoscuti pana azi, care au avut curajul sa faca un drum lung si obositor pana in Rusia. Ei s-au dus la Moscova dupa ajutor, dar fiind banuiti de „viclenie” s-au intors fara sa fi vazut fata tarului si a patriarhului si fara ajutoare deosebite.

In 1759, pictura bisericii de pe vremea Domnitei Zamfira a fost refacuta de zugravul Simeon de la Pitesti. In anul 1762, in timpul tulburarilor religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea, legate de aparitia greco-catolicismului, ca masura de represalii impotriva rezistentei si refuzului calugarilor ortodocsi de aici de a trece la greco-catolicism, biserica a fost incendiata din ordinul generalului Buccow. Ca urmare, pictura a fost distrusa, ramanand numai opt scene din „Acatistul Maicii Domnului” in registrul superior al pronaosului, iar in exterior, deasupra usii, icoana hramului – Sfantul Ioan Evanghelistul – si fragmente din Judecata de Apoi.

Dupa ocuparea abuziva a manastirii si alungarea calugarilor ortodocsi, care s-au refugiat in Tara Romaneasca, unul dintre ei, pe nume Efrem, a compus un poem in 710 versuri, intitulat „Plangerea Sfintei Manastiri a Silvasului din Eparhia Hatagului din Prislop”, poem descoperit de Cezar Boliac in secolul al XIX-lea la Manastirea Caldarusani, langa Bucuresti si publicat de el intaia data. Tot el impreuna cu fratele Mihail a copiat, la Prislop, cunoscuta lucrare a lui Dimitrie Cantemir, invatatul Domn al Moldovei: „Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, tiparita la Iasi in 1698, cu text romanesc si grecesc, o carte de educatie morala in spirit ortodox, cu o antologie de texte si invataturi luate din Sfanta Scriptura, din filosofii antici si din ganditorii mai noi. Manuscrisul realizat atunci arata preocuparile de carte ale calugarilor din Manastirea Prislop de la mijlocul veacului al XVIII-lea.

Din 1762 manastirea a apartinut pe nedrept Bisericii Greco-Catolice pana cand actul istoric al revenirii preotilor si credinciosilor uniti la Biserica Ortodoxa stramoseasca din octombrie 1948, a avut urmari binefacatoare si asupra Manastirii Prislop, care a reintrat in fagasul ei ortodox de obarsie. Dupa doua secole de instrainare fortata, ctitoria Sfantului Nicodim si a Domnitei Zamfira redevenea manastire ortodoxa, asa cum fusese mai bine de trei veacuri si jumatate.

La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Balan, a adus personal la Prislop, pentru restaurarea manastirii aflata intr-o stare jalnica, pe Ieromonahul Arsenie Boca, pana atunci staretul reinviatei manastiri brancovenesti de la Sambata de Sus, care cu doua veacuri in urma avusese aceeasi soarta ca si Prislopul, fiind distrusa cu tunurile din ordinul aceluiasi general Buccow.

Ca staret al manastirii, Parintele Arsenie, licentiat in teologie la Sibiu si absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucuresti, incepe imediat infrumusetarea locului si restaurarea manastirii, ajutat de fratele Nicolae Zaharia, tot de la Manastirea Brancoveanu – Sambata de Sus.

In 1950, din lipsa de calugari, Prislopul devine manastire de calugarite, prin hotararea Episcopului Andrei Magieru al Aradului.

In perioada 1950-1959 s-a realizat organizarea manastirii ca manastire de maici cu viata de obste, s-a infiintat o scoala monahala si o cooperativa manastireasca, in cadrul careia s-au executat primele tesaturi cu alesaturi din tara, cu motive stravechi din zonele Sibiu, Fagaras si Hunedoara, covoare oltenesti si artistice pentru export, precum si tricotaje si croitorie.

In vederea unificarii cantarii bisericesti, s-a introdus muzica psaltica. Corul maicilor, instruit de duhovnicul manastirii, Parintele Arsenie, a contribuit la infrumusetarea slujbelor, fapt care a determinat sporirea continua a numarului de credinciosi care participau la slujbele din duminici si sarbatori. In celelalte zile se savarseau slujbele obisnuite precum in orice manastire ortodoxa.

Paralel cu desfasurarea vietii spirituale, obstea manastirii s-a preocupat si de infatisarea interioara a bisericii precum si a terenului din jurul ei. Astfel, in 1952, Parintele Arsenie a conceput si zidit o clopotnita pe stancaria unui delusor de langa biserica, spre miazazi, cu un deosebit aspect decorativ, ca o sinteza intre arhitectura bisericilor din lemn maramuresene si cea a bisericilor ridicate pe stanci de la Muntele Athos, precum si o frumoasa oala decorativa lucrata de dansul manual din bucati de tigla verde, prinse cu ciment, in coltul aceluiasi de lut. La poalele lui a amenajat un lac, in care, in zilele senine, se reflecta atat biserica cat si clopotnita. A amenajat si un parc cu plantatii de brazi argintii, tui, artari, pini decorativi si magnolii, iar in fata altarului o incadrare de jnepeni pitici care cad valuri, valuri, delimitand biserica de restul terenului, risipind peste tot pietre decorative, care toate exista si astazi.

In 1953, deasupra dealului clopotnitei, Parintele Arsenie a conceput si zidit un foarte original saivan, admirat foarte mult si considerat „saivan dacic”.

A urmat inzestrarea bisericii cu mobilier nou, lucrat artistic in stilul specific vechii sculpturi romanesti. Astfel, in naos s-au facut 16 strani, un scaun arhieresc, doua strani pentru cantareti, toate sculptate in lemn de stejar; la intrare in biserica s-a asezat o usa noua sculptata tot din stejar; pe masa altarului s-a lucrat un chivot nou, sculptat miniatural, din lemn de par; s-a lucrat un iconostas nou din lemn de arin cu sculptura filigranata ramas neterminat. Toate aceste lucrari de sculptura au fost realizate, dupa desenele Parintelui Arsenie, de catre sculptorul Rudolf Lorentz din Sibiu. Tot Parintele a fixat o emblema, din lemn, a manastirii – monograma Mantuitorului – in triunghiul de acoperis al cerdacului din cladirea de langa biserica. In jurul bisericii a facut un pavaj cu lespezi rustice si o carare decorativa pe mijlocul incintei spre biserica, cu lespezi de acelasi fel (scoase de Parintele dintr-un mal de langa satul Nadastie).

In anul 1955 a inceput restaurarea bisericii de catre Directia Monumentelor Istorice din Bucuresti, spre a-i reda aspectul arhitectonic si pictural initial, ca in felul acesta sa fie pusa in circuitul marilor valori istorice si artistice din tara noastra. Proiectarea restaurarii a fost incredintata arhitectului Stefan Bals, iar supravegherea directa a lucrarilor a avut-o arhitectul Gheorghe Naumescu si Parintele Arsenie. Cu acest prilej, s-a inlaturat toata tencuiala exterioara, pastrandu-se doar cateva portiuni in care sunt incizate inscriptii. In felul acesta, exteriorul si-a redobandit forma initiala, din piatra bruta rostuita. Turla si-a primit de asemenea aspectul initial, din caramida, ca si cele sapte randuri de sub cornisa. S-a facut consolidarea tuturor zidurilor exterioare si ale turlei. Acoperisul din tabla a fost inlocuit cu alt acoperis, din tigla-solzi smaltuita, de culoare verde inchis. Tot atunci s-a tencuit naosul si altarul, pregatindu-se zidul pentru pictura in fresca (in vederea picturii s-a ridicat si schela din lemn de brad). S-a pus o pardoseala noua din travertin sau marmura de Banpotoc.

Intre anii 1956-1958 s-au construit doua case: una sus pe deal la circa 150 m de biserica si alta la intrare in manastire. S-a introdus curentul electric. S-a lucrat intens si pentru infrumusetarea incintei si a zonei inconjuratoare. Cu puietii de brazi dintr-o pepiniera a manastirii s-a consolidat dealul de langa biserica – monument istoric, dinspre Nord, asigurandu-se atat frumusetea locului cat si protectia cladirii. Dealul respectiv a devenit cu timpul o padure de pini cu un frumos efect decorativ.

Dupa decretul 410 din 1959, timp de mai multi ani, in cladirile manastirii a fost un azil de batrani.

In 1976 s-a redeschis manastirea de maici. In continuare, maicile au fost preocupate in permanenta de pastrarea patrimoniului cultural-artistic aflat la Prislop si de infrumusetarea bisericii. In anul 1984 au fost montate in iconostas doua icoane imparatesti (1,00 x 0,50 m), lucrate si donate de pictorul-protosinghel Arsenie Boca. Prima infatiseaza pe Mantuitorul Iisus Hristos in picioare, pe un fond auriu, binecuvantand cu dreapta si tinand in stanga o carte deschisa cu texte din Vechiul si Noul Testament, ambele pagini fiind ornamentate dupa cele mai caracteristice modele ale Tetraevangheliarelor din Tara Romaneasca, din veacul al XVII-lea. A doua icoana reprezinta pe Maica Domnului in picioare cu Pruncul Iisus in brate; icoana este lucrata pe un fond auriu ornamentata in relief, in culorile erminiei, afara de broboada care este alba, spre o mai serafica expresie a chipului. In 1986 s-au montat alte icoane pe iconostas: Bunavestire pe usile imparatesti si Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil pe usile diaconesti, lucrate de acelasi pictor.

Unele maici si surori continua aici, la Prislop, vechiul mestesug romanesc al picturii de icoane pe sticla, fie copiind scenele cunoscutilor iconari de la Nicula, din Arpas, din Cartisoara sau din alte parti, fie creand modele noi, intr-o maniera proprie. Altele lucreaza icoane pe lemn, pe panza si alte obiecte.

S-au facut reparatiile necesare la toate cladirile. In partea de apus a manastirii, spre „Casa Sfantului” s-a delimitat un teren pentru a servi ca cimitir, imprejmuit cu gard viu din brazi argintii si tui aurii.

In 1985 a fost demolata vechea cladire de la intrarea in incinta manastirii. In locul ei s-a ridicat o cladire noua cu etaj, in stil brancovenesc, cu peste 15 chilii si un frumos foisor, cladire conceputa tot de catre Parintele Arsenie dupa frumoasa constructie brancoveneasca de la Manastirea Hurezi, din judetul Valcea.

In 1987 s-a adus si s-a montat cadrul sculptat al portii de lemn de la intrare, in stil maramuresan, model realizat tot de Parintele Arsenie.

In 1991 s-a infiintat un Seminar Teologic Monahal „Sfanta Ecaterina”, cu o scolarizare de cinci ani. In 1995, s-a inceput construirea unei cladiri noi cu sali de clasa, biblioteca, sala de lectura si meditatie, pentru o mai buna desfasurare a activitatii scolare.

In 1998, s-a construit un arhondaric la poarta manastirii.

S-au scurs aproape 50 de ani de cand Prislopul a redevenit manastire ortodoxa. Un timp relativ scurt in istoria ei de sase veacuri, totusi cu fapte si realizari vrednice de luat in seama.

Manastirea Cozia

Istoric

Primul care a facut o ctitorie la Cozia este Radu I, tatal lui Mircea cel Batran. Stim acest lucru din documentul nepotului sau Mihail, fiul lui Mircea cel Batran, dat in 12 iunie 1418: ”amandorura manastirilor care sunt zidite de mosul domniei mele si de parintele domniei mele, de la Cozia, a sfintei incepatoarei de viata Troite, si a Sfintei Bunei Vesitiri, care iaste la Cotmeana”.

De fapt la Cozia, Radu I a facut lacasul cel vechi, azi disparut si cunoscut de popor sub numele de Cozia veche. Lacasului i s-au facut danii de la inceput. Aceasta prima cladire s-a degradat destul de repede. De aceea Mircea cel Batran inalta incepand din 1387 un nou lacas la Cozia, avand ca model biserica din Krusevac, Serbia, ridicata de ruda sa, cneazul Lazar. Zidirea s-a finalizat pe 18 mai 1388 cand a fost sfintita. Lucrarile la cladirile anexe vor continua pana in 1391. Prima danie o avem din 20 mai 1388 cand Mircea : „am vrut domnia mea de am ridicat din temelie manastire intru numele sfintei Troite…in locul ce se cheama Calimanesti la Olt”. Terenul fusese donat de boierul Nan Udoba. Mircea da ”de la curtea domniei mele”, un metric anual pentru hrana si imbracaminte constand in: 220 de galeti de grau, 10 buti de vin, 10 burduse de branza, 20 de cascavaluiri, 10 vedre de miere, 10 sloi de ceara si 12 bucati de postav etc.. Pana la urma Cozia va pirmi de la Mircea peste 10 sate, dar si mori, venituri din vami, balti, ba chiar o ulita comerciala la Ramnic. Nici boierii nu s-au lasat mai prejos cand a venit vorba de danii. Unul a lasat „cu limba de moarte” satul Crusia. Interesant este ca biserica din actul anului 1388 este mentionata cu numele romanesc de ”Nucet”, de la nucii care inconjurau ctitoria lui Radu I, fara a omite totusi denumirea de Cozia, care vine din termenul turanic(cuman probabil) ”koz” care inseamna nuc. Cu toate nenumaratele danii pe care le-a primit, atunci cand Mircea a inchis ochii pentru totdeauna, Cozia era a doua manastire ca bogatii dupa, Tismana.

Sarcofagul de piatra al lui Mircea cel Batran este cioplit asemnea celor din Occident. Chipul i se vede pe peretele ctitorilor. Domnul este imbracat intr-un costum rosu strans pe corp, cu flori albastre. Tunica nu prea lunga este tivita cu fir si are jumatatea inferioara deschisa in fata. In dreptul genunchilor sunt brodati vulturii imperiali de influenta fie bizantina, fie bulgara ori sarba. Incaltamintea rosie e ascutita, dupa moda poloneza. Pe deasupra costumului, Mircea poarta o mantie tivita cu aur, prinsa intr-o parte, pe umarul drept. Mijlocul e strans de o centura subtire. O sabie scurta prinsa intr-o cingatoare mai larga, atarna in fata, spre dreapta. Pe cap, Mircea cel Batran poarta coroana cu cinci varfuri. Alaturi de domn e fiul saum Mihail, al carui costum se aseamana mult cu al tatalui. Amandoi sustin o biserica in miniatura, reprezentand Cozia, ctitoria lor.

Manastirea a fost reparata si renovata de mai multe ori de catre voievozi ca Neagoe Basarab, Radu Paisie si Constantin Brancoveanu. In timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fantana care ii poarta si acum numele (s-a pastrat pe aceasta si un fragment de inscriptie), iar in anul 1517 s-a refacut pictura. O frumoasa descriere a manastirii o datoram lui Gavriil Protul care, in 1520 in ”Viata Sfantului Nifon”, spune: “Aceia manastire avea locuri fara galceava si alese, de petrecere calugareasca, departe de lume si era plina de toate bunatatile, cu munti mari si cu vai, ingradita si ocolita cu un rau mare si izvoare mari si munte imprejurul ei. Si are toata hrana calugareasca, pomi si livezi si nuci si alti pomi roditori, fara numar, vii si gradini, si acolo cura apa pucioasa… am vazut cu achii nostri acel loc si i-am zis pamantul fagaduintei”.

Cu ocazia vizitei facute la 20 iunie 1657, Paul de Alep, secretarul patriarhului Antiohiei, relateaza: “Descrierea Manastirii Cozia cea frumoasa si a drumului ei abrupt. Eram inspaimantati de ingustimea drumului si de apropierea sa de marginea prapastiei; si, coborandu-ne de pe caii nostri, am mers pe jos pana ce am trecut podul. Aici am iesit intr-o campie mare, impartita in ogoare, acoperite cu semanaturi si cu gradini si cu vii pe care a trebuit sa le strabatem pina ce ne-am apropiat de manastire; aceasta, Cozia, este o cladire intarita si mareata, inaltata pe marginea unui rau, dar inconjurata de piscuri inalte si impunatoare, iar golurile dintre ele erau inchise de paduri de nepatruns, astfel ca prin nici o parte a acestui loc nu este vreo alta intrare, caci acest loc binecuvantat se afla (ca) intr-o covata la marginea Tarii (Romanesti) si la marginea Tarii Unguresti, atat la miazanoapte cat la apus, cale de doua zile de calatorie. Drumul catre aceasta din urma este prin spatele muntilor de miazazi; este extrem de greu si cu neputinta de strabatut (cu carul) cu boi.”

Intre anii 1706-1707, pe vremea lui Constantin Brancoveanu, a fost construit pridvorul bisericii, in bine-cunoscutul stil „brancovenesc”. De asemenea, au fost adaugat chiliile cu ceardacuri si s-a reconstruit havuzul cu apa (baptisteriul) din fata bisericii. In secolul al XIX-lea, cladirile manastirii au fost refacute de domnitorii Tarii Romanesti Gheorghe Bibescu (1843-1848) si Barbu Stirbei (1849-1856); tot atunci s-au construit si doua pavilioane, dintre care se mai pastreaza cel din stanga, care a fost resedinta domneasca de vara. Sfantul lacas a fost restaurat in intregime intre anii 1958-1962, cand s-au consolidat chiliile si cele doua paraclise. Lucrarile de restaurare au continuat si dupa 1970, cand s-a introdus incalzirea centrala.

Manastirea Curtea de Arges

Manastirea Curtea de Arges se afla pe Bulevardul Basarabilor nr. 1, in localitatea Curtea de Arges, judetul Arges, la 36 de kilometri N-V de Pitesti. Manastirea este ctitorita de Neagoe Basarab(1512-1517) si are hramul Adormirea Maicii Domnului, praznuit la 15 august.

Monumentele de arhitectura si de arta religioasa, precum si cultura generala din epoca feudala din Tarile Romane, au ramas unice in istoria civilizatiei noastre, pentru faptul ca in esenta lor aceste monumente si aceasta cultura, fata de gandirea lumii antice, erau generate de o noua si superioara invatatura despre Dumnezeu, despre om, despre viata si despre lume in general, invatatura inspirata din Sfanta Evanghelie si propagata prin Biserica.

Aparut la orizontul istoriei sale sub influenta binefacatoare a unei civilizatii latino-bizantine, poporul roman, in stransa legatura cu Biserica – sprijnitoarea ideii de libertate si independenta nationala, protectoarea artelor si a culturii a stiut sa selecteze si sa retina din aceasta civilizatie elementele care aveau o contingenta directa cu psihologia si aspiratiile noastre nationale.

Prin urmare, manastirile si in general monumentele istorice, artele aplicate, tiparul si alte manifestari culturale ale epocii feudale de la noi, pe langa importanta lor religioasa, au avut totdeauna si un rol national, cultural si artistic pentru popor.

Privita din acest punct de vedere, Manastirea Curtea de Arges, care prin asezarea si farmecul ei natural, arhitectural si artistic intrece in frumusete tot ce s-a facut la noi pana in secolul al XVI-lea, reprezinta o continuare a traditiei si a vietii religioase a poporului roman, dar si apogeul unei epoci infloritoare in arhitectura si arta.

Manastirea Curtea de Arges – de-a lungul vremii

Ajungand Domn al Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, scrie el insusi intr-una din pisaniile sale care se afla pe fatada de apus a bisericii, ca, gasind acea straveche biserica (adica vechea Catedrala a Mitropoliei de la Arges) daramata si neintarita, i s-au „deschis ochii inimii” si a hotarat aceasta biserica din temelie a o zidi si a o inalta si a o intari.

De aici, de buna seama, stirea de fata a trecut in miscatoarea legenda populara a Manastirii Argesului, in care de asemenea se vorbeste despre: „Un zid parasit.. Si neispravit.. La loc de grindis.. La verde-alunis.. Cainii cum il vad.. La el se raped.. Si latra-a pustiu.. Si urla-a mortiu.”

Prin urmare, acum mai bine de 460 de ani, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-si dovedi autoritatea, credinta si patriotismul, dar si avutia, hotara zidirea acestei marete manastiri, menita sa intreaca in frumusete tot ce se facuse pana atunci.

Manastirea Curtea de Arges, prin maretia, perfectiunea proportiilor cat si prin bogatia decoratiei acesteia a gasit un puternic ecou in sufletul cantaretilor populari care i-au invaluit obarsia in umbra legendei. Asa cum glasuieste balada populara culeasa de Alecsandri, zidirea Manastirii Curtea de Arges s-ar datora „Mesterului Manole”, care impreuna cu „noua mesteri mari, calfe si zidari” au lucrat cu multa truda si cu pretul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab.

Acele ruine, aflandu-le Neagoe Basarab, cu ajutorul unui ciobanas, „din fluier doinas”, ar fi hotarat: „Iata zidul meu! Aici aleg eu.. Loc de minastire.. Si de pomenire” si de indata ar fi indemnat pe mesterii ce-l insoteau, zicandu-le: „Curand va siliti.. Lucrul de-l porniti.. Ca sa-mi ridicati.. Aici sa-mi durati.. Manastire ‘nalta.. Cum n-a mai fost alta” ceea ce acestia pana la urma, cu pretul vietii lor, chiar au si facut.

Manastirea Curtea de Arges nu este insa o legenda: ea este expresia sentimentelor celor mai sincere ale poporului roman despre jertfa lui, pe care a pus-o si la baza acestei manastiri, dupa cum a pus-o si la baza tuturor marilor opere de constructie din tara noastra, in trecut si prezent.

Manastirea din Curtea de Arges nu este numai un simplu locas de inchinare, ci este un simbol al jertfei poporului roman. Zidirea manastirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunostinte despre arhitectura bisericeasca, a dat si ideea planului bisericii si sfaturi si indemnuri mesterilor, in fruntea carora se distinge legendarul Manole.

Tot Neagoe Voievod si sotia sa, Despina Doamna, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea manastirii, precum si metalele pretioase – aur si argint – pentru impodobirea ei. Unele lucrari au fost continuate de ginerele si urmasul lui Neagoe, Radu de la Afumati (1522-1523 si 1526-1529).

Un vestit pictor, Dobromir Zugravul din Targoviste, care pictase si Manastirea Dealu, a impodobit in chip minunat biserica aceasta, care, asa cum spuneau unii istorici, spre exemplu Gavriil Protul, Paul de Alep s.a., nu este asa de mare ca Templul lui Solomon, nici ca Sfanta Sofia facuta de Justinian imparatul, dar ca frumusete este mai „pre deasupra acelora”.

Manastirea Curtea de Arges a fost sfintita la data de 14-15 august 1517. La aceasta slujba, dupa descrierea facuta de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent insusi Neagoe Basarab. In afara de domn, familia sa, curtenii si boierii tarii, a fost de fata Teolipt – Patriarhul Constantinopolului, insotit de mare sobor, toti arhimandritii si egumenul manastirilor din Sfantui Munte Athos si tot „clerosul” din Tara Romaneasca, in frunte cu Mitropolitul Macarie (c.1513-c.1521) si mult popor venit din aproape toate colturile tarii. Marele sobor sarbatoresc al sfintirii bisericii se facea in vechea resedinta a Domnilor munteni.

„Pentru intaia data un patriarh din Constantinopol, Teolipt, se afla pe pamantul romanesc; el era insotit de episcopii de Sares, de Sarde, de Midia si de Melenic. Mitropolitul Tarii Romanesti in acest timp era Macarie. Si el a venit cu egumenii manastirilor existente. Se facu de cu seara, la 14 august, vecernie si coliva in ajunul hramului, apoi, spre seara praznic, dupa care calugarii incepura denii in cuprinsul de marmura, stralucitor de aur, al rnanastirii celei noua. Si sfarsira denia cand se varsa zorile.”

„A doua zi, Neagoe insusi aseza la locurile lor icoanele scumpe daruite de dansul, pe cand clerul, cu Patriarhul in frunte, se gatea de slujba cea mare a liturghiei dupa aceasta tarnosire de mana domneasca. Pana atunci un al doilea ospat primi la mesele intinse pe pajiste toata boierimea la un loc cu, saracii de pe aceste locuri, cei mici, saraci, vaduve, misei si cei neputernici”.

„Cand oaspetii plecara dupa iscalirea si pecetluirea actului de fundatie, ramase stapan pe cuprinsul manastirii Iosif, ca egumen cu bedernita, ca arhimandrit si deopotriva cu carmuitorul Tismanei, care si ea isi avea paivilegii mai presus de alta manastire inca din zilele Patriarhului Filotei (1364-1376)”.

Prezenta patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoti si calugari de peste hotare, alaturi de mitropolitul tarii si de clerici romani, la sfintirea Manastirii Argesului, a fost prilej si chip de afirmare a unitatii Ortodoxiei, cum nu se mai vazuse inca.

Manastirea Curtea de Arges, asa cum a iesit din mana mesterilor lui Neagoe Basarab, apartine, in ceea ce priveste linia ei arhitectonica, stilului bizantin, in timp ce elementele decorative ce-i impodobesc exteriorul, dezvaluie influente ale artei armene, persane, georgiene si arabe. Cu toate acestea, aici totul alcatuieste o perfecta si armonioasa unitate.

Mai tarziu au venit insa peste aceasta manastire multe necazuri si primejdii. In iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui, au jefuit din biserica si din morminte tot ce era pretios, luand si acoperisul de plumb si cositoral bisericii, si lasind-o expusa la stricaciuni. Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refacut biserica si a inzestrat-o, iar Serban Cantacuzino (1678-1688), care il numeste pe Neagoe „stramosul domniei mele”, a intreprins de asemenea lucrari de restaurare la manastire.

Razboaiele dintre rusi si turci de la 1769-1774 si 1787-1791 au adus Manastirii Curtea de Arges alte jefuiri si stricaciuni. Un cutremur la 29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur la 28 ianuarie 1838, alte incendii in ianuarie 1866, la 23 aprilie 1867 si la 2 decembrie acelasi an, au adus manastirii noi deteriorari si pagube mari.

Manastirea Curtea de Arges, alaturi de oraselul de langa, intre timp, au dobandit cinstea de resedinta episcopala, la anul 1793 luand fiinta aici Episcopia Argesului, care a functionat pana in 1949, cand s-a unit cu Episcopia Ramnicului Valcea. Figuri memorabile de episcopi au onorat aceasta episcopie. Pe langa buni pastori, ei au fost si luminati patrioti, unul dintre ei, indeosebi Ilarion (1820-1823; 1828-1845), fiind sfetnic al lui Tudor Vladimirescu.

Biserica manastirea Curtea de Arges, intre anii 1875-1885, a fost refacuta in forma de azi, dupa planul arhitectului francez Andre Lecomte de Nouy. Aceasta refacere a despuiat in mare parte manastirea de ansamblul ei, prin inlaturarea marii cetati – parter si etaj – cu mareata clopotnita ridicata de Matei Basarab.

Tot la Manastirea Curtea de Arges, a functionat, cu mici intreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic „Neagoe Voda”, continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania pana in anul 1977.

Manastirea Curtea de Arges – planul si arhitectura bisericii

Daca privim din orice parte biserica Manastirii Argesului, ea ne apare ca un ansamblu unitar si armonios, un joc de linii, de inflorituri ingenioase in piatra, de lumini si umbre rasfrante care-i dau spontaneitate, suplete si eleganta. Aceasta desavarsita opera arhitecturala, culturala si artistica, face ca biserica lui Neagoe si Manole sa fie melodia permanenta a unui cantec iesit din pamantul si sufletul poporului roman.

Planul bisericii respectand traditia cultului ortodox, cuprinde trei incaperi: altarul, naosul si pronaosul, care se disting in doua parti esentiale, privite atat din interior cat si din exterior, o parte, in forma de trilob (trilobata), cu trei abside egale, cuprinde altarul si naosul, dupa principiile de la Cozia.

Manastirea Curtea de Arges – pronaosul bisericii

Partea a doua cuprinde pronaosul, de forma dreptunghiulara, supralargit fata de naos, care formeaza partea originala a acestei cladiri, si care a servit de mausoleu ctitorului si familiei sale. De forma dreptunghiulara, pronaosul cuprinde patru parti distincte: un vestibul dreptunghiular in fata intrarii, in continuarea acestuia, un spatiu central patrat, delimitat de 12 coloane, destinat credinciosilor, si lateral, cuprinde intre coloane si zidurile marginase, doua compartimente, avand o destinatie specifica funerara: locuri de ingropaciune.

Pronaosul e incununat cu trei turle: una mare – in ax, dar nu deasupra mijlocului incaperii, ci la limita ei estica, si doua turle mai mici, deasupra colturilor de nord-vest si sud-vest.

Turla mare de pe pronaos este octogonala numai la exterior, in interior fiind ca la bisericile mai vechi, cilindrica si e deci acoperita cu o calota sferica. Turlele mici – si ele cilindrice in interior si terminate in calote sferice – se sprijina, prin intermediul pandantivilor, fiecare pe cate un soclu constituit, pe doua laturi, de peretii ce formeaza coltul respectiv al incaperii, iar pe celelalte doua laturi, de arce care leaga acesti pereti de cotloanele de colt ale careului, central. Intreaga incapere a pronaosului e luminata, atat lateral prin opt ferestre geminate ce strapung peretii, cat si de sus, prin ferestrele turtlelor.

Manastirea Curtea de Arges – naosul bisericii

Naosul se prezinta ca „o incapere” cu planul in dreptunghi cu laturile lungi paralele cu axul edificiului, incununata deasupra partii estice de o turla si largita in dreptul acestei turle de doua abside. Cele patru mari arce care, sustin turla – doua longitudinale si doua transversale – sunt egale intre ele si determina un patrat.

Pe sub arcul ce formeaza latura dinspre est se face trecerea spre incaperea altarului; celor doua arcuri longitudinale, de nord si de sud, le sunt alipite absidele – identice ca forma si dimensiuni cu absidele altarului – iar spre vest, dincolo de arcul ce incheie patratul naosului, laturile de nord si sud sunt prelungite prin doua ziduri pline si groase.

Absidele naosului sunt mai inguste decat arcele carora le sunt ailipite. Absidele sunt strapunse de cate trei ferestre, capatand mai multa lumina, necesara in timpul slujbelor la strani. Turla de pe naos, atat la exterior cat si la interior, este octogonala. Fiecare dintre cele opt fete ale turlei este strapunsa, ca la Cozia si Dealu, de cate o foarte inalta si ingusta fereastra.

Manastirea Curtea de Arges – altarul bisericii

Incaperea altarului este compusa dintr-o absida semicirculara la interior si in cinci laturi la exterior, precum si dintr-o mica portiune dreptunghiulara ce face legatura cu naosul.

Trei ferestre inalte inguste, usor largite spre interior lumineaza incaperea altarului. Deasupra fiecareia dintre aceste, ferestre, se afla cate o deschidere cilindrica de aerisire. Despartirea intre altar si naos e facuta printr-o tampla – catapeteasma – cu partea de jos din marmura si cu cea de sus din bronz, datand de la ultima restaurare, din secolul al XIX-lea.

Manastirea Curtea de Arges – arhitectura exterioara a bisericii

In exterior, biserica este asezata pe o platforma pardosita cu lespezi de piatra, inaltata cu trei trepte deasupra solului si marginita de o balustrada de piatra noua, cioplita insa dupa modelul celei vechi. Deosebit de artistic este realizata arhitectura exterioara a bisericii si a parametrului ei bogat, sapat in piatra de Albesti.

In fata bisericii, platforma aceasta se prelungeste formand o curticica patrata, in mijlocul careia se inalta un gratios aghiazmatar. Croit in genul si dupa modelul fantanilor decorative ce se gasesc in fata unor anumite moschee turcesti, aghiazmatarul de la Curtea de Arges a fost adoptat la biserica lui Neagoe ca loc de pregatire si sfintire a apelor in ziua de Boboteaza, precum si ca altar de rugaciune in aer liber.

Intrarea in biserica, unica, se gaseste in fatada dinspre Apus. Douasprezece trepte de marmura conduc in fata unei inalte arcade, prinse in chip de portal intr-o rama lata, impodobita cu o minutioasa florala stilizata. Biserica se ridica astfel pe un soclu foarte larg si inalt, depasind cu mult proportiile de la Dealu si chiar pe cele relativ mai ample, ale unor manastiri moldovenesti contemporane acesteia.

La fel ca la Dealu, corpul bisericii la exterior este subimpartit in douaregistre inegale printr-un puternic profil, decorat aici in forma de torsada rasucita continuu si intr-un singur sens. Registrul de jos, mai inalt, e impartit in panouri dreptunghiulare, in fiecare, panou e asezata cate o rozeta sculptata, dintre care unele sunt ajurate si servesc totodata si de aerisire.

Urmeaza apoi o cornisa puternica, acoperita cu un rand triplu de alveole – intrand format prin retragerea de la alinierea, unei cladiri – si stalactite. Alte rozete-discuri se gasesc in punctele intretaiate ale arcelor si peste aceste discuri se afla cate un porumbel de piatra aurit.

Deasupra cornisei si asterialei, placi de plumb amestecate cu cositor, aplicate pe extradosul boltilor, formeaza invelitoarea bisericii. Patru baze patrate sustin turlele octogonale. La baza turlei dominante de peste centrul navei se repeta motivul cornisei principale, compusa din alveole si stalactite.

Proportiile si disproportiile acestor turle repeta gruparea de la Dealu intr-o forma mai imbogatita.Turlele spiralice din fata introduc un element arhitectonic instabil, impunand fatadei miscari de rotatie in viu contrast cu elementele predominante ale compozitiei.

Prin infatisarea cu totul noua si mareata a monumentului, prin calitatea materialelor puse in opera si prin finetea si perfectiunea lucrului, biserica Manastirii Curtea de Arges reprezinta un monument deosebit de important in evolutia arhitecturii de piatra a Tarii Romanesti.

Manastirea Curtea de Arges – pictura bisericii

Neagoe Basarab incepuse pictarea sfantului locas cu un pictor de mare talent, pe nume Dobromir. Neagoe Basarab murind intre timp, si pictura fiind neterminata, urmasul sau la domnie, Radu de la Afumati, mentine ca pictor pe Dobromir, care a mai pictat si Manastirea Dealu in 1515, Bistrita-Valcea si, incepand din 1519, Manastirea de la Arges, terminata in 1526.

Caracterul picturii insa, tehnica, fondul, compozitia, arata ca pictura de la Arges n-a putut fi executata numai de Dobromir. Acesta a colaborat si cu alti pictori si ucenici ai sai.

Manastirea Curtea de Arges – portretele ctitorilor

Neagoe Basarab si familia – Intemeietorul bisericii, Neagoe Basarab, este infatisat in tabloul votiv impreuna cu Doamna Despina si cu cei sase copii ai lor, trei baieti si trei fete, grupati dupa varsta: baietii de partea tatalui, fetele de partea mamei. Neagoe si Despina sustin biserica pe care o inchina Maicii Domnului si lui Iisus.

Cununi bogate, lucrate in aur si batute cu pietre pretioase impodobesc capetele ctitorilor principali. Vesmantul Domnului este de moda bizantina, de stofa inflorata garnisit cu un guler lat; cu o banda de aceeasi latime pe poale. Spre poalele vesmantului se observa vulturul bizantin brodat in aur, cu pliscul deschis, cu aripile intinse si purtand cununa.

Doamna Despina poarta costum national: fota rosie cu durigi verticale si iie cu rauri, cu maneca bufanta, stransa printr-o manseta ornata cu perle. Costumele copiilor sunt mai simple. Atitudinea de rugaciune este impusa de situatia de ctitori.

Teodosie, Petru si Ioan sunt numele baietilor. Langa mama lor, Despina, stau cele trei fete: Stana, fosta doamna a Moldovei, sotia lui Stefanita Voda (1517-1527); calugarita sub numele de Sofronia si ingropata in biserica, Ruxanda, sotia lui Radu de la Afumati si Anghelina, moarta de copila si inmormantata sub aceeasi lespede de piatra cu fratii sai Petru, si Ioan, morti de mici, ca si Anghelina. Parintii sustin cu cate o mana biserica, oferind-o cu cealalta, iar copiii stau cu mainile la piept in aceeasi atitudine rugatoare.

Radu de la Afumati – mai simplu imbracat decat ctitorii principali, a fost zugravit in profil, sustinand biserica pe care a ctitorit-o cu Ruxanda, prezentata de cealalta parte a tabloului votiv. Poarta plete bogate ce-i cad pe umeri, mustata lunga atarna, barba e rasa, iar pe cap are coroana domneasca impodobita cu perle si rubine.

Intre Radu de la Afumati si intre doamna Ruxanda, sub biserica pe care o sustin in tabloul votiv, este asezata inscriptia slavona scrisa, de Dobromir zugravul in 1526. Doamna Ruxanda este infatisata ca Doamna a tarii, cu coroana pe cap si imbracata cu mantie de brocart cu mult aur.

Mircea cel Batran – 1386-4418 – este singurul dintre voievozii nostri care, in afara de voievodul ctitor din Biserica Domneasca din Arges, poarta costum de cavaler dupa moda apuseana, de fapt tot de derivatie din cel bizantin, toti ceilalti domnitori au adoptat costumul bizantin cunoscut, care s-a impus si sub influenta Bisericii noastre de rit ortodox ca si aceea a Bizantului.

Radu Paisie (1535-1545) si fiul sau Marcu – Chipurile acestora au fost adaugate mai tarziu, alaturi de ale ctitorilor principali, Radu Paisie fiind al doilea sot al Ruxandei. Se crede ca aceste portrete au fost zugravite la Curtea de Arges, dupa 1541, deci dupa zugravirea bisericii mitropolitane din Targoviste, zugravita cu cheltuiala lui Radu Paisie.

Manastirea Curtea de Arges – chipuri de sfinti

Deisis – rugaciunea – in absida dreapta din naos este zugravita scena Deisis care cuprinde trei chipuri: Maica Domnului, Iisus si Sfantul Ioan Botezatorul.

Maica Domnului – este zugravita dupa erminia cunoscuta, rugandu-se la scaunul Mantuitorului, fiul sau, pentru cei pacatosi. Pe fondul albastru presarat cu stele, se proiecteaza chipul rugator al Sfintei Fecioare, cu capul usor inclinat inainte, imbracata in maforion rosu, cu aureola in jurul capului.

O usoara banda de aur impodobeste marginea vesmantului. Himationul de sub maforion este de culoare albastra si cade in linii drepte spre picioare. Cu dreapta, tine o filactera cuprinzand textul unei rugaciuni pentru cei gresiti, dreapta ridicata usor exprima gestul prin care se accentueaza ruga sa.

Iisus Hristos – imparatul imparatilor, Domnul domnilor si Marele Arhiereu este infatisat asezat pe o perna cu alesaturi nationale in scaun adinc, cu spatar inalt; impodobit cu colonete. Iisus troneaza binecuvantind cu dreapta si tinand cu: stanga, pe genunchi o carte deschisa.

Chipul lui Iisus este impodobit cu barba mica, usor ascutit la varf, cu mustata subtire, de culoare blonda, ca si pletele, care par impletite. Mitra arhiereasca e de aur si este impodobita cu rubine, safire si perle. In jurul capului, Iisus are aureola cu initialele I. N.

Sfantul Ioan Botezatorul – este infatisat in forma tipica a Inaintemergatorului bine studiat din punct de vedere anatomic, figura slaba, incadrata de o barba naturala, cu parul stufos ce-i cade in plete pe umeri. De umeri ii atarna cele doua mari aripi simbolice. Acelasi cer albastru, impanzit de stele, formeaza cam trei parti ale fondului pe care se afla zugravit chipul sfantului.

Alti sfinti si cuviosi – In absida de nord a naosului, in primul registru de jos, sunt zugraviti Sfintii Nestor, Dimitrie, Gheorghe si Theodor Tiron. In registrele de sus din ambele abside ale naosului sunt prezentate scene din viata si activitatea Mantuitorului Iisus Hristos.

Pe bolta absidei, altarului, registrul de sus, e zugravita Maica Domnului, cu Pruncul in fata, in stare de rugaciune pentru toti oamenii. In registrul de jos, altar, sunt prezentati, in vesminte, Sfintii Mari Dascali si Ierarhi.

Minunatele fresce ale lui Dobromir si colaboratorilor sai, din 1519-1526, nu mai impodobesc astazi peretii interiori ai ctitoriei lui Neagoe, caci in 1880 Lecompte de Nouy a degajat peretii de pictura originala si in locul lor au fost executate picturi noi, de fratele sau, Jean Jules Antoine, mult inferioare fata de pictura originala.

Manastirea Curtea de Arges – mormintele din pronaos

In pronaosul bisericii se afla mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (+1521), piatra de mormant a monahiei Platonida – Doamna Despina – (+1554), sotia lui Neagoe Basarab, piatra de mormant a Doamnei Stana (Sofronia) (+1531), fiica lui Neagoe Basarab si sotia lui Stefanita Voda al Moldovei.

Tot aici se afla si piatra de mormant a voievodului Radu de la Afumati (+1529), sotul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab, cel ce in anul 1526 a pus de s-a zugravit biserica Manasitiirii Curtea de Arges, precum si mormintele regilor Carol I si Elisabeta, Ferdinand si Maria.

Manastirea Curtea de Arges – Moastele Sfintei Mucenite Filoteia

In capela-paraclis din centrul palatului se pastreaza moastele Sfintei Mucenite Filoteia. Istoria Manastirii Curtea de Arges reprezinta o parte importanta din insasi istoria Bisericii Ortodoxe Romane, care in mod continuu, de-a lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul si viata poporului roman.

Manastirea Curtea de Arges – manastire cu rol duhovnicesc, patriotic si cultural

Manastirea Curtea de Arges, alaturi de Biserica strabuna a poporului nostru, a indeplinit si un rol patriotic: acela de a mobiliza constiinta poporului si a tarii in fata pericolului turcesc sau de orice soi.

Stema Tarii Romanesti pe care domnitorii o imprimasera pe fatada turnului clopotnitei vechii Mitropolii (demolata la ultima restaurare), si care consta dintr-un dragon infipt in spatele si capul unui leu racnind, care inchipuia pe turci, reprezenta materializarea unei idei propagata prin Biserica: rezistenta contra turcilor in plina expansiune si a tuturor cotropitorilor straini.

De fiecare data, conducatorii tarii aveau inaintea ochilor, cu prilejul slujbelor dumnezeiesti oficiate aici in biserica, acest, stindard de lupta al unei tari inca libera. Vatra de lumina, si potir al credintei stramosesti, Manastirea Argesului a luminat mintile si a daltuit nenumarate suflete, aprinzand in ele focul dragostei de Dumnezeu, de aproapele si de tara.

Manastirea Curtea de Arges, in decursul secolelor, a imprastiat lumina si cultura poporului roman, si a animat sperantele libertatii nationale si religioase ale altor popoare ortodoxe. De aceea, ea are si in prezent si va avea mereu o deosebita insemnatate si valoare istorica pentru noi toti si pentru Biserica Ortodoxa Romana.

Toti vietuitorii acestei manastiri n-au fost numai simpli savarsitori ai formelor religioase, ci au fost si traducatori in fapte ai tuturor aspiratiilor spre mai bine, ale poporului. Cautand in acelasi timp sa se desavarseasca duhovniceste, episcopii, preotii, calugarii si toti slujitorii care au tinut vie flacara credintei si a constiintei nationale, in trecutul zbuciumat al istoriei, au fost si traducatori in fapte ai tuturor nazuintelor spre mai bine ale poporului, bucurandu-se si suferind alaturi de el.

Manastirea Putna

Acolo unde se deschide Valea Putnei, la poalele Obcinei Mari, se ridica Manastirea Putna, prima si cea mai importanta ctitorie a Voievodului Stefan cel Mare (1433 – 1504) si prima institutie ecleziastica a tarii, care strajuieste, de peste 500 de secole, tinutul legendar al Bucovinei.

Incepute la 10 iulie 1466, dupa cucerirea cetatii Chilia (1465), lucrarile de constructie a bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, au fost terminate in anul 1469. Pe data de 3 septembrie 1469, dupa victoria dobandita de Stefan cel Mare asupra tatarilor la Lipinti, a fost oficiata slujba de sfintire a Manasirii Putna de un sobor de 64 de arhierei, preoti si diaconi, in frunte cu Mitropolitul Teoctist I.

Intregul complex manastiresc (Casa Domneasca, chiliile, zidul de aparare cu turnurile aferente si Turnul Tezaurului) a fost terminat in 1481, asa cum se poate citi si astazi in pisania de pe turnul tezaurului: „Binecredinciosul domn a toata tara Moldovei, marele Io Stefan Voievod fiul lui Bogdan Voievod, a zidit si a facut Manasirea aceasta in numele „Preasfintitei Nascatoare de Dumnezeu in timpul arhimandritului Ioasaf in anul 6989 (1481)”.

De-a lungul veacurilor Manastirea Putna a trecut prin numeroase incercari ca incendii, navaliri si ocupatii straine, si cutremure, care n-au putut intrerupe desfasurarea vietii monahale si lauda neincetata adusa lui Dumnezeu. Dupa intrarea in 1775 sub ocupatie habsburgica, manaastirea va mai suferi o serie de transformari exterioare. Cea mai importanta restaurare a bisericii si intregului complex monahal a avut loc in perioada 1969-1988. Singura cladire ramasa din vremea Voievodului Stefan este Turnul Tezaurului a carui constructie a fost terminata in anul 1481.

In Camera mormintelor se afla mormantul lui Stefan cel Mare si Sfant (canonizat printr-o hotarare a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane adoptata la 21 iunie 1992 si praznuit in fiecare an la data de 2 iulie – ziua mortii sale).

Muzeul este poate cel mai bogat si valoros din tara, pastrand multe obiecte de la Stefan cel Mare, manastirea fiind renumita prin tezaurul sau de broderii, tesaturi, manuscrise, argintarie, obiecte de cult.

Manastirea Putna este un loc plin de traditie cronicareasca si bine cunoscuta ca fiind centrul artistic pentru miniaturisti sau caligrafi.

Primul care mentioneaza acest vechi si important monument religios este Nicolae Costin (1660 – 1712) in Letopisetul Tarii Moldovei de la zidirea lumii pana la 1601.

Potrivit unei vechi traditii folclorice, dupa fiecare batalie Stefan cel Mare ar fi inaltat cate o biserica. De aceea, credea cronicarul Ion Neculce (n.1672 – m. 1745), „cate razboaie au batut, atate manastiri cu biserici au facut”. Acest fapt nu se confirma, deoarece in primii noua ani de domnie, Stefan cel Mare a purtat mai multe razboaie, dar nu a ridicat decat o singura biserica, la Probota, iar de la fundarea Manastirii Putna si pana la inaltarea sigura a urmatorului edificiu bisericesc, s-au mai scurs inca doua decenii, rastimp in care, de asemenea, nu a construit decat o singura biserica, la Ramnicul Sarat.

Legenda spune ca, odata, intr-o noapte foarte intunecoasa, pe cand Daniil Sihastru se ruga in adancul chiliei sale de pe valea Viteului, iar afara se amestecau urletele lupilor cu mormaiturile ursilor, ar fi sosit la el, sa-i ceara gazduire, Stefan-Voda, care, intorcandu-se de la o vanatoare din munti, s-ar fi ratacit prin partea locului. Cu acel prilej, batranul sihastru, avand sfat de taina cu voievodul, s-ar fi induplecat sa ridice in apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o manastire, „pentru ca Dumnezeu sa-i ajute la toate treburile lui”. Un amanunt semnificativ inrudeste legenda intemeierii Putnei cu legenda intemeierii Moldovei, in ambele cazuri vanatoarea facand parte dintr-un ritual ctitoricesc raspandit pe vaste spatii geografice din Europa si Africa pana-n strafundurile Asiei.          Spre deosebire insa de legenda lui Dragos, care consacra intemeierea Moldovei prin sacrificarea faimosului zimbru, in aceasta varianta a legendei putnene, construirea manastirii nu reclama niciun fel de sacrificiu.

O alta legenda situeaza hotararea lui Stefan de a ctitori Manastirea Putna intre o lupta pierduta si una castigata. Se spune, de data aceasta, ca voievodul, fiind invins intr-un razboi si ratacind ranit prin tara, ar fi ajuns la aceeasi chilie de pe valea Viteului, unde un pustnic batran, cu barba alba si lunga pana la brau, nenominalizat acum, dar care nu putea fi altul decat tot Daniil Sihastru, i-ar fi acordat gazduire si l-ar fi ospatat cu malai fiert si radacini culese din padure. La miezul noptii, pustnicul l-ar fi luat de mana pe Stefan, ar fi iesit eu el din chilie si i-ar fi aratat cu degetul catre un anumit loc, intrebandu-l de trei ori daca vede ceva intr-acolo. A treia oara, voda i-ar fi raspuns ca vede niste lumini, la care sihastrul a precizat ca acelea nu-s lumini ci ingeri si ca locul respectiv este sfant, drept pentru care, daca vrea sa-i biruie pe vrajmasi, trebuie sa ridice acolo o manastire. Stefan a fagaduit ca va ridica manastirea, iar a doua zi si-a strans oastea imprastiata prin tara, a pornit din nou la lupta si astfel i-a invins pe dusmani. Dupa dobandirea biruintei, si-a tinut fagaduiala, construind manastirea.

Potrivit celei mai raspandite legende referitoare la intemeierea prestigiosului asezamant putnean, alegerea acestui loc s-ar fi hotarat insa in cu totul alt chip si anume, cu arcul si sageata… Acestea ar fi fost instrumentele de proiectare a edificiului, „compasul” si „rigla” cu ajutorul carora s-au trasat coordonatele sale. Ion Neculce, care a consemnat legenda in “O sama de cuvinte”, relateaza astfel intamplarile: „Stefan-voda cel Bun, cind s-au apucat sa faca Manastirea Putna, au tras ca arcul dintr-un varvu de munte ce este langa manastire. Si unde au agiunsu sageata, acolo au facut prestolul in oltariu. Si este mult locu de unde au tras pana in manastire. Pus-au si pe trii boiernasi de au tras, pre vatavul de copii si pre doi copii din casa. Deci unde au cadzut sageata vatavului de copii au facut poarta, iar unde au cadzut sageata unui copil din casa au facut clopotnita. Iar un copil din casa dzicu sa fie intrecut pe Stefan-voda si sa-i fi cadzut sageata intr-un delusel ce sa cheama Sion, ce este langa manastire. Si este samnu un stalp de piatra. Si dzic sa-i fie taiat capul acolo. Dar intru adevar nu sa stie, numai oamenii aste povestescu. Fost-au si bisericuta de lemnu intru acel delusel si s-au rasipit, fiind de lemnu. Si ase au fost facut manastirea de frumoasa, tot cu aur poleita zugraveala, mai mult aur decat zugraveala, si pre dinlauntru si pre denafara, si acoperita cu plumbu…”. Muntele de pe care s-a tras cu arcul se numeste Crucisorul sau Dealul Crucii si este situat la sud-est de manastire, imediat peste paraul Putnei, fiind realmente marcat cu o cruce monumentala de piatra, dar fara niciun fel de inscriptii. Din varful sau „este mult locu (…) pana in manastire”, zborul sagetii avand o traiectorie foarte lunga, daca ar fi sa dam crezare legendei.

Se pastreaza pana-n zilele noastre, la Putna, un fragment din trunchiul unui paltin, in care, dupa traditie, s-ar fi infipt sageata lui Stefan cel Mare cand a tras cu arcul din varful muntelui, dar despre acest amanunt nu se pomeneste nimic in legenda lui Neculce.

Istoricul Theodor Codrescu sustinea ca la Manastirea Putna ar fi ramas, printre multe altele, si un ceas de buzunar, care a apartinut lui Stefan cel Mare, unul dintre primele de acest fel din lume, inventat si executat de renumitul mester din Nurnberg, Petter Heller, si pe care domnul Moldovei l-ar fi primit in dar de la un trimis al papei, in anul 1493.

Incarcata de istorie si legende, Putna este un obiectiv de referinta intre manastirile bucovinene, situat la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei.

Manastirea Mraconia

Acolo unde Dunarea se ingusteaza, iar curentii sunt nervosi in stramtoarea Cazanelor, Manastirea Mraconia sta, parca, de paza, ancorata bine sub apele involburate ale fluviului. Construirea hidrocentralei de la Portile de Fier I a facut ca in 1967 vechiul asezamant sa fie demolat, ruinele sale fiind inundate cu timpul de ape. In anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici, iar in anul 1995 se reinfiinteaza vatra monahala.

Sfanta Manastire se afla in Valea Mracunei din apropierea comunei Ogradena Veche, acolo unde este situata o veche manastire, numita „Mracuna”. Vechiul lacas „sta” ascuns intr-un loc pitoresc in fata fostului drum Traian de pe malul sarbesc, unde se afla „Tabula Traiana”. In apropiere sunt „Cazanele”, cea mai frumoasa si fermecatoare portiune a Dunarii. Construirea hidrocentralei de la Portile de Fier I a facut ca, in 1967, asezamantul sa fie demolat, ruinele sale fiind inundate, cu timpul, de ape. In anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici, iar in anul 1995, cu binecuvantarea I.P.S. dr. acad. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, si cu aprobarea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, se reinfiinteaza acest asezamant.

„Mracuna” – Sfanta Manastire Martir

Drumul ce leaga orasele Orsova – Moldova Noua, trece prin mirifica trecatoare a Cazanelor Dunarii, loc unicat in Europa prin maretia si splendoarea pitoreasca a acestor locuri binecuvantate de Creator, caci aici se infratesc „Cerul, Muntii si Marea”, oferind tuturor ce pasesc in zona multa liniste sufleteasca, meditatie profunda cat mai ales o intalnire reala cu trecutul in care se oglindeste natural framantarile si etapele de formare a semetiei Muntilor Carpati in lupta cu fluviul Dunarea care i-a brazdat, cat mai ales intalnirea cu istoria nescrisa a poporului Dac in lupta scrisa pe o bucata de lespede de piatra de Imparatul Traian in „Tabula Traiani”, insemnare prin care isi croia drumul spre ravnita Dacie a Regelui Decebal.

Pe Valea Mraconiei a existat de sute de ani vestigiile stravechii manastiri romanesti cunoscuta odinioara sub numele de „Sfanta Manastire Mracuna” sau „Manastirea de la Ogradena – Veche”. Numele de „Mracuna” este de obarsie slava si inseamna „Locul ascuns, intunecat, dosit” de aici „Manastirea Ascunsa…” pentru ca locul pe care se afla construita manastirea este si acum, dar mai ales atunci cand nu exista lacul de acumulare de la Portile de Fier I, foarte impadurit incat foarte greu manastirea era depistata de invadatori.

Istoria manastirii

Din vechime si pana in zilele noastre cronicari si istorici romani sau straini s-au straduit sa gaseasca un raspuns cu privire la vechimea acestei sfinte manastiri care se pierde in negura vremurilor. Protopopul carturar Nicolae Stoica de Hateg al Mehadiei, in cronica sa, incheiata la anul 1829, cand avea varsta de 79 ani, aminteste si de Manastirea din Valea Mracunii: „De la pestera Veterani in josul Dunarii e comuna Dubova (locul Gorunului). In valea paraului Mracuna se afla ruinele unei manastiri, din care biserica si turnul e bine zidita si boltita cu piatra. Manastirea Mracuna exista inca de la sfarsitul veacului al XIV-lea, desi din timp in timp a fost daramata, totusi in anul 1788 era locuita. Inca inainte cu 30 de ani, 1800 , tencuiala inauntru era binisor conservata,se afla si masa altarului; acum totul e ruinat si numai zidurile stau. Aceasta manastire a fost in 1788, la apropierea turcilor, parasita, de inimici daramata si nu s-a mai restaurat.”

Manastirea de sub ape

Ruinele vechii manastiri raman astfel sub apele tulburi ale Dunarii cu supra-numele de „Manastirea de sub ape” iar cea noua, cea de deasupra apelor se ridica semet ca o continuitate a credintei crestine din aceste mirifice locuri. Amandoua ca o statornicie ce privesc veacurile care vor urma aici la hotarele tarii, pavaza fiind crucea infipta de ultimul parinte calugar care astazi se inalta semet ca o legatura intre cele doua sfinte lacasuri si biruie stanca ce capata chip de om –de rege al Daciei –Decebal. Asa se incheie istoria zbuciumata a Sfintei Manastiri Mracuna – Manastire Martir, care multe suferinte a avut de trecut peste veacuri si din tot ceea ce a fost odinioara istorie, credinta, cultura si traditie, astazi nu a mai ramas decat o cruce „iesita din apele batranului Fluviu Dunarea”, la raspantie de timpuri, de vremuri, de lume, marcand locul vechiului locas, insa pe turlele noului locas manastiresc se inalta spre cer alte cruci semete, inodand firul istoriei crestine in acest spatiu mirific al Cazanelor Dunarii.

Manastirea Ramet

Este situata la circa 12km vest de Aiud, 17 km nord-vest de Teius si 36 km nord-vest de Alsba Iulia. Manastirea este asezata în valea îngusta si stancoasa sapata de apa Geoagiului în Muntii Trascaului, fiind dominata de pereti de calcar ce se ridica de o parte si de alta a vaii. Pe langa manastire se strecoara la vale apa Mogosului.

Scurt istoric

Asezamantul este printre cele mai vechi manastiri ortodoxe din Transilvania, dupa unii autori chiar de la începutul sec XIII , are prima data certa anul 1376, mentionat pe al doilea strat de pictura interioara, aceasta însemnand ca biserica a fost zidita cu mult înainte. Toponimul Ramet ar deriva de la Eremit=pustnic, concluzia fiind ca a fost întemeiata de calugarii retrasi în sihastrie la adapostul stancilor de aici. În 1506, manastirea a fost luata sub ocrotiorea domnitorului Radu Voda al Þarii Romînesti, care a primit de la regele Vladislav mosia de la Stremt în tinutul Rametilor. Facand parte din domeniul de la Stremt, manastirea a fost ocrotita si îngrijita de familii boieresti, proprietare ale domeniului. Sunt cunoscute doua distrugeri ale manastirii în perioada framantata de lupe ale romanilor transilvaneni pentru apararea ortodoxiei din sec al XVIII-lea. Manastirea Ramet, pe langa importantul rol religios si national, a avut si un deosebit rol de instruire si cultural.

Arhitectura

Manastirea Ramet reprezinta o etapa evoluata a arhitecturii romanesti în Transilvania an care se vede tendinta de înlocuire a stilsului gotic si de adaptare a exigentelor cultului ortodox. Biserica Veche este construita din piatra, în forma de nava dreptunghiulara, cu o bolta cilindrica. În partea de apus care o tinda deasupra careia este un turn maisiv. Ultima restaurare fiind facuta în anii 1987-1989, carora li se datoreaza întregul parament al fatadei.

Pictura

Monumentul pastreaza fragmentar  mai multe straturi d pictura de valori diferite. Cea mai veche pictura dateaza din anul 1300. Al doilea strat de pictura, de o mare valoare, atat documentara cat si artistica, poate fi datat cu precizie, datorita inscriptiei d pe coloana din dreapta a bisericii unde putem citi atat anul 1376, cat si numele mesterului, Mihu de la Crisul Alb, si cel al Arhiepiscopului Ghelasie, egumen al manastirii si primul Arhiepiscop roman-ortodox  din Transilvania. Pictura lui Mihu se detaseaza prin maiestria desenului, simtul culorilor, varietatea fizionomiilor, precizia si frumusetea grafiei. Un alt strat de pictura de factura post-brancoveneasca, care dateaza din 1749, are de asemenea o certa valoare artistica.

Biserica noua

Are ca hramuri Adormirea Maicii Domnului si Sfinsii Apostoli Petru si Pavel, construita din zid în forma de cruce în anii 1982-1986 este d dimensiuni monumentale. Este compartimentata în altar, naos si pronaos. Are un pridvor deschis, sustinut din stalpi mari de piatra si cu pardoseala de marmura, ca si biserica. Acoperisul sete din tabla vopsita maro, cu streasina mare, care protejeaza pictura din partea superioara a zidurilor. Constructia s-a putut face cu ajutorul mai multor ctitori, a credincioasilor si cu osteneala soborului manastirii.

Pictura Bisericii Noi

S-a facut în anii 1988-1991 de pictorul Grigore Popescu si ucenicii lui, cu contributia financiara a preotului Alexandru Leu, Elena, sotia sa, si alti donatori, pentru pomenirea lor în împaratia lui Dumnezeu. Biserica s-a sfintiat la 30 iunie 1992, cu acest prilej fiind canonizat Sfantul Ghelasie, egumenul manastirii, si prim-Arhiepiscop al Transilvaniei în a doua jumatate a secolului al XIV-lea. În 1969 a fost creat un muzeu în vechea cladire, vis-a-vis de biserica, în care sunt expuse  o colectie de icoane pe lemn si pe sticla, carte veche, exponate de valoare arheologica,  etnografica si bisericeasca.

Mai multi oameni de cultura si stiinta, vizitand manastirea si-au însemnat impresiile si gandurile lor.

Nicolae Iorga-1906

Tocmai în valea în care te cobori prin pietris sub aceasta întreita cununa salbatica, vechea manastioara vorbeste despre un lung trecut de saracie si primejdie.

George Ivascu 1972

Pilda a constructiei, a vredniciei si statorniciei nationale, Manastirea Ramet despre care Nicolae Iorga are cuvinte atat de frumoase, ramane în amintirea fiecaruia dintre noi ca un adanc moment de reculegere pe firul istoriei romanesti.

Prof. Dr. Vasile Netea 1978

Azi ca si ieri, manastirea de la Ramet este o vatra a spiritului crestin si patriotic romanesc, un popas emotionant pentru toti cei ce vin ca sa se cuminece la izvoarele credintei stramosesti si ale marilor noastre izvoare istorice. 

Manastirea Barsana

Manastirea „Soborul Sfintilor 12 Apostoli” din Barsana – jud. Maramures

Situata in Maramuresul istoric, Barsana este o manastire de maici, reinfiintata in 1993, si cunoscuta ca fiind cea mai inalta biserica de lemn din Europa, pina in 2003 cand a fost depasita de biserca Perii Maramuresului din Sapanta.

Manastirea Barsana se afla aproape de malul Izei, in coasta comunei, la kilometrul 17 al drumului judetean 186, orasul cel mai apropiat fiind Sighetul Marmatiei (22 km) si la aproximativ 45 de km de Negresti-Oas.

Manastirea dispune de conditii ireprosabile de cazare si masa, ingloband multe facilitati ale civilizatiei, mai ales pentru uzul oaspetilor veniti de departe: telefon, fax, computer, Internet, apa curenta, posibilitati de hrana ecologica, etc. Vizitatorii trebuie sa fie imbracati decent, sa evite galagia si limbajul nepotrivit, sa nu fumeze in incinta manastirii si sa aiba disponibilitate, macar o data pe zi, pentru slujba sau rugaciune.

CONTACT:

Pe sosea, accesul este posibil pe mai multe trasee:
– pe Drumul Judetean 186: Sighetu Marmatiei – Vadu Izei – Oncesti – Barsana;
– pe Drumul Judetean 186 din Sacel spre Bogdan Voda – Rozavlea – Barsana
– dinspre Cavnic pe ruta: Budesti – Calinesti – Barsana.

Manastirea Pestera Ialomitei

Manastirea “Pestera Ialomitei” este situata la obarsia raului Ialomita, in pestera cu acelasi nume, la aproximativ 18 km, sud-vest de Manastirea Sinaia, pe masivul muntelui Bucegi, la altitudinea de 1622 m, avand hramul “Sfintii Apostoli Petru si Pavel”.
Se spune ca a fost intemeiata de Mihnea Voda cel Rau, in prima jumatate a secolului al XVI- lea, ca un schit din lemn, la gura pesterii, in grota de atunci, numita a lui Mihnea Voda.
Mai la vale de pestera, cu 300 de metri, pe malul stang al Ialomitei, Ieromonarhul Ieronim al II-lea, ridica, inca de la 1901, la poalele padurii Cocora, sub “coltul lui Nicodim”, din masivul Bucegilor, un schit din barne de brad (Schitul Cocora), un rand de chilii s.a.

Locatie

Pentru a ajunge la Manastirea “Pestera Ialomitei”, se poate merge din localitatile: Targoviste, Busteni si Brasov.
1. Din Targoviste, cu masina prin Pucioasa- Fieni- Moroieni- Sanatoriu, de aici pe drum forestier prin Scropoasa- Zanoaga- Bolboci- Padina- Pestera, cca. 78km.
Tot din  Targoviste, cu masina prin Moroieni pana la cota 1000, iar de aici pe drum forestier – Cabana “Cuibul Dorului”- Varful Dichiu- Zanoaga- Bolboci- Padina- Pestera, cca. 76 km.
2. Din Busteni cu telecabina la Cabana Babele si apoi la Manastirea Pestera.
3. Din Brasov, cu masina prin Bran pana la Poarta, iar apoi traseu turistic montan prin Velicanul – Omul – Doamnele – Batrana – Pestera, cca. 21 km.

Manastirea Dragomirna

Datare: 1602-1609.
Ctitor: Anastasie Crimca.
Hram: Pogorarea Sfantului Duh (duminica, la 50 de zile dupa Pasti).
Confesiune: ortodoxa.
Tip: maici.

Manastirea Dragomirna este un complex manastiresc fortificat construit in perioada 1602-1609 in satul Mitocu Dragomirnei din comuna Mitocu Dragomirnei, judetul Suceava, de catre mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Ea este situata in apropierea padurii Dragomirna, la o distanta de 12 kilometri nord de orasul Suceava.

Manastirea Dragomirna a fost inclusa pe Lista monumentelor istorice din judetul Suceava din anul 2004 la pozitia 305, avand cod LMI SV-II-a-A-05577.

Ansamblul manastiresc este format din cinci obiective:

• Biserica Pogorarea Sf. Duh – construita in 1609 (cod LMI SV-II-m-A-05577.01);
• Paraclisul Sf. Nicolae – construit in secolul XVII (cod LMI SV-II-m-A-05577.0)2;
• Egumenia – datand din secolul XVII (cod LMI SV-II-m-A-05577.03);
• Trapeza – datand din 1609 (cod LMI SV-II-m-A-05577.04);
• Zidul de incinta – construit in secolul XVII (cod LMI SV-II-m-A-05577.05).

De asemenea, pe lista este inclusa la numarul 304 si Biserica Sfintii Enoh, Ilie si Ioan Teologul (Dragomirna Mica), construita in anul 1602 si avand codul SV-II-m-A-05576. Aceasta se afla in afara incintei complexului manastiresc, dar apartine de Manastirea Dragomirna, fiind biserica cimitirului monahal.

Istoric

In secolul al XVI-lea, pe locul unde se intinde astazi satul Mitocu Dragomirnei si Manastirea Dragomirna erau niste vechi selisti pustii, satul Dragomiresti si locul pustiu Ungurasii. Printr-un uric din 24 februarie 1587, domnitorul Petru Schiopul i-a daruit diacului Ilie Crimcovici (Ilie diiacu, fiul Crimcoae din Suceava) silistea Ungurasii, aflata pe apa Sucevei. El a fost rasplatit pentru ajutorul credincios oferit domnitorului in lupta cu navalitorii cazaci. Pe aceste locuri se asezasera cativa calugari care cladisera un schit de lemn.

Diacul (scriitor de cancelarie la curtea domneasca) Ilie Crimcovici era fiul negustorului Ioan Crimca din Suceava si al cneaghinei Carstina, din neamul familiei Stroici. El s-a calugarit la Manastirea Putna cu numele de Anastasie si a fost hirotonit preot la scurta vreme. Ca urmare a meritelor sale carturaresti, dar si duhovnicesti, a primit titlul de arhimandrit (1588) si a fost numit, la cererea voievodului de atunci, ca egumen la Manastirea Galata, unde a format o obste bine organizata, cu ucenici buni.
Dupa intrarea in Moldova a lui Mihai Viteazul (iunie 1600), arhimandritul Anastasie Crimca este numit in scaunul de episcop de Radauti, iar la 19 iunie 1600 el ii fagaduieste credinta noului domnitor. In declaratia sa de credinta, noul episcop spune printre altele: (…) si mai marturisesc ca in Biserica voi pastra pacea si voi gandi ca niciodata nu voi face ceva impotriva-i; in urma aceasta ma supun credinciosului domn Mihai Voievod si celui de Dumnezeu incoronatului fiu al sau Nicolae Voievod, carora le voi fi intotdeauna supus si ascultator din toata inima si din tot sufletul ii voi iubi pe ei in toata viata mea.

Dupa destramarea unirii si revenirea in tara in septembrie 1600 a domnitorului Ieremia Movila si a celor trei episcopi ce l-au insotit, Anastasie Crimca s-a retras din scaun la mosia sa Dragomiresti, unde se afla o asezare monahala mai veche. Impreuna cu rudele sale, marele logofat Lupu Stroici si fratele acestuia, marele vistiernic Simion Stroici, fostul episcop Anastasie Crimca a zidit o biserica mica, din piatra, in cadrul schitului mai vechi, din lemn. Biserica avea hramul Sfintii Enoh, Ilie si Ioan Evanghelistul si a fost sfintita in anul 1602.

Deasupra usii de intrare in naosul bisericii se afla urmatoarea pisanie in limba slavona: In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh care se cinsteste in Sfanta Treime, unui Dumnezeu si Preacuratei Sale maici si Sfantului si dreptului Enoh si sfantului prooroc Ilie si sfantului Ioan Teologul au zidit aceasta biserica smeritii slujitori si inchinatori Sfintei Treimi, chir Anastasie Crimcovici, fost episcop de Radauti si dumnealui Lupu Stroici marele logofat si fratele domniei sale Simion, mare visternic, in zilele evlaviosului domn Io Ieremia Voievod si ale prea iubitilor lui fii Ioan, Constantin, Alexandru si Bogdan Voievod, in anul 7110, iulie 27 si inchinata sfintilor, dreptul Enoh, Ilie si Evanghelistul Ioan (1602).

Manastirea Dragomirna este mentionata pentru prima data intr-un document din 4 Septembrie 1605 prin care a primit danii de la marele logofat Lupu Stroici. Intr-un document din 20 August 1616 se mentioneaza faptul ca biserica cea mica a fost ctitorita de mitropolitul Anastasie Crimcovici, de marele logofat Lupu Stroici si de sotia lui, Pascalina. Urmasii logofatului Stroici mentionau la 22 August 1641 ca manastirea a fost construita de Lupu Stroici si de mitropolitul Anastasie Crimca.

Mitropolitul Petru Movila a afirmat intr-un manuscris ca marele logofat Luca Stroici i-ar fi dat in secret lui Anastasie Crimca o suma importanta de bani “cu juramant ca din averea lui sa fundeze o manastire, nespunand nimanui ca cu averea lui zideste. Mitropolitul a ridicat astfel o manastire mai mare si mai frumoasa decat celelalte manastiri ce se afla in Moldovlahia.

Manastirea Maria-Radna

Istoric

1325 Regele Ungariei Carol Robert de Anjou construieste la Lipova o manastire si o biserica inchinata Sf. Ludovic de Toulouse, unchiul sau. Amandoua sunt incredintate calugarilor franciscani.

1440 Radna este mentionata pentru prima data in documente. Toponimicul are la baza cuvantul de origine slava „ruda „, care se traduce prin ” metal „.

1520 In jurul acestui an, o vaduva pioasa ridica prima capela pe dealul din Radna. Dupa ce Banatul va fi cucerit de catre otomani, capela va sluji credinciosilor si calugarilor franciscani, refugiati din calea navalitorilor pe malul nordic al Muresului.

1551 Incepe stapanirea otomana, care va dura pana in 1716.

1552 Prin caderea Timisoarei, capitala Banatului, in mainile turcilor, stapanirea otomana se va extinde peste o mare parte a Ungariei.

1626 Calugari bosniaci ai Provinciei Sf. Cruci vin la Radna ca si insotitori ai concetatenilor lor care s-au stabilit in intregul imperiu otoman ca negustori si preiau – tolerati de turci – pastoratia credinciosilor catolici.

1642 P. Andrija Stipančić, preot la Radna, reuseste dupa un lung si anevoios drum facut pe jos pana la Constantinopol si inapoi, sa obtina, in schimbul unui substantial bacsis, de la sultan un „Embre” (ferman) pentru renovarea capelei sale.

1668 Capela fratilor franciscani din Radna primeste in dar o icoana tiparita pe hartie in tipografia Remondini din Bassano del Grappa, Provincia Vicenza, Italia. Aceasta este icoana miraculoasa cinstita pana in zilele noastre.

1695 Soldati otomani incendiaza capela franciscanilor din Radna. In mod miraculos, icoana tiparita pe hartie nu a ars, fiind gasita mai apoi de credinciosi printre resturile carbonizate. Dupa o alta legenda, copita calului unui calaret turc, care a vrut sa se apropie de capela, s-a afundat in piatra. Scena se poate vedea pe peretele din dreapta a bisericii.

1699 Prin pacea de la Carlovit Muresul devine granita: Lipova impreuna cu Banatul raman in posesie otomana, iar Radna, la nord de rau, revine Ungariei. Banatul va fi eliberat in octombrie 1716, cand principele Eugeniu de Savoia cucereste Timisoara.

1709 In urma epidemiei de ciuma si a promisiunii facute de catre locuitorii orasului Arad, are loc pelerinajul acestui oras la Maria Radna, in semn de multumire pentru incetarea si salvarea de aceasta teribila plaga.

1722 Cronicarul manastirii mentioneaza, bazat pe povestirile locuitorilor, ca acestia ar fi vazut lumini nocturne si miraculoase pentru care nu s-a gasit nici o explicatie. La fel arata, ca lacasul de cult este deja vizitat atat de grupuri mici de pelerini cat si de procesiuni mai mari.

1723 Este construita o noua biserica mai mare.

1727 Se incepe cu constructia manastirii de azi cu aripa de vest. Intre 1743 si 1747, numarul calugarilor crescand semnificativ, se adauga aripa de sud.

1750 Are loc, in urma unei investigatii minutioase, recunoasterea oficiala din partea Bisericii a locului de pelerinaj de la Maria Radna.

1756 La data de 7 iulie, in sarbatoarea Rusaliilor, are loc asezarea pietrei de temelie a unei noi biserici pentru Maria Radna, biserica veche fiind deja neincapatoare. Aceasta biserica dainuie pana in zilele noastre.

1767 In ziua de 9 iunie, din nou de Rusalii, episcopul Franz Anton Leopold conte Engl de Wagrain, muta solemn icoana miraculoasa in noua si frumoasa biserica, pe care o binecuvantase cu o zi inainte. Este de remarcat, ca incepand cu primele ore ale zilei s-au tinut slujbe in diferite limbi: germana, maghiara, ilira, croata, romana, bulgara si armeneasca, in fata a 12000 de pelerini. Aproape cinci mii de credinciosi s-au impartasit.

1768 Se afla in vizita la Maria Radna imparatul Josif al II-lea. Despre el se spune ca ar fi fost atat de impresionat de acest loc de har, incat ar fi afirmat ca daca nu ar fi fost imparat la Viena, ar fi dorit sa fie guardian la Maria Radna.

1771 Icoana miraculoasa primeste in dar o podoaba nepretuita: este adusa de la Viena marea rama de argint, opera mesterului aurar oficial al curtii imperiale, Joseph Moser.

1820 Arhiepiscopul principe-primat al Ungariei, Alexander de Rudna, consacra in mod solemn biserica, daruind totodata icoanei miraculoase doua coroane de aur. A cerut prin testament ca dupa moarte inima sa sa fie asezata spre odihna in preajma icoanei Sfintei Fecioare Maria din Radna.

1822 In acest an au venit asa de multi pelerini la Radna, incat cronicarul afirma ca asa de multi oameni nu a mai vazut. Printre ei se aflau si romani ortodocsi.

1832 De Rusalii au venit 25.000 de pelerini, de Nasterea Maicii Domnului din nou 20.000. De Rusalii din anul 1844, 22 de preoti au ascultat aproape non stop 13.000 de confesiuni.

1860 Se inregistreaza din nou un numar foarte mare de vizitatori. Pelerinii sosesc de departe: de pe malurile raului Tisa nu mai lipseste nici o comuna; printre cei care vin din Transilvania si Budapesta sunt si ortodocsi romani; oaspeti permanenti au devenit romanii greco-catolici din Lugoj si Zabrani, care isi tin slujbele in rit bizantin. Aproape fiecare comuna din Banat precum si fiecare dieceza a monarhiei multietnice isi are propria zi de pelerinaj.

1895 Cu ocazia aniversarii a doua sute de ani de la inregistrarea primului miracol de la Maria Radna, biserica este infrumusetata cu un nou altar principal, realizat din marmura de Carrara.

1905 se instaleaza noua orga a firmei Leopold Wegenstein din Timisoara. Instrumentul are 26 de registre pe trei manuale si pedalier, si numara 1580 de tuburi. Prospectul este conceput dupa un desen al celebrului constructor parizian Aristide Cavaillé-Coll.

1911 Cele doua turnuri ale bisericii din Maria Radna sunt inaltate fiecare cu cate 30 de metri, astfel ele ajungand la inaltimea totala de 67 de metri. Aceasta realizare se datoreaza lui P. Augustinus Prieszter OFM, din a carui initiativa este reamenajata si colina cu Calea Sfintei Cruci, din spatele bisericii.

1917 au fost rechizitionate tuburile de prospect ale orgii si clopotele ca materiale de razboi. Dupa primul Razboi Mondial, cand Imperiul Austro-Ungar se destrama, Radna va face parte din Romania. Datorita eforturilor uneori supraomenesti ale episcopului Augustin Pacha, Radna devine tot mai mult un centru de rugaciune si de innoire spirituala. Radna isi traieste zilele de glorie! Episcopul Pacha a fost un neobosit pelerin, confesor, predicator, dar si partener de discutie.

1935 In acest an este inregistrat cel mai mare numar de pelerini din istoria Radnei: au venit in pelerinaj, impreuna cu episcopul diecezan Dr. h. c. Augustin Pacha, peste 73.000 de credinciosi, multi dintre ei parcurgand pe jos intreaga distanta.

1944 Miscarea national-socialista si fascista adusese tara intr-o catastrofa. In urma evenimentelor din 23 august 1944, Romania este ocupata de trupele sovietice si ajunge in sfera de influenta comunista.

1948 P. Ernst Harnisch OFM devine noul guardian al manastirii si al locului de pelerinaj din Maria Radna. In vremuri tulburi si deosebit de grele pentru credinta catolica, el a asigurat pentru aproape o jumatate de secol conducerea acestui atat de iubit loc de pelerinaj.

1950 Episcopul Pacha, canonici, calugari si calugarite sunt condamnati in cadrul unor procese comuniste publice la ani grei de detentie. Pelerinajele au fost interzise, iar manastirea rechizitionata, la Radna ramanand un singur preot impreuna cu unul sau doi calugari.

1951 Dupa interzicerea ordinelor calugaresti catolice de catre puterea comunista (1949), sunt concentrati la Maria Radna, in conditii deosebit de grele, toti franciscanii din Romania. Ceva mai tarziu ei se vor imprastia in toata tara.

1964 Dupa ce a fost inchis in temnitele comuniste timp de treisprezece ani, episcopul clandestin Dr. Adalbert Boros este eliberat. In primul sau drum, direct din temnita, pasii sai s- au indreptat spre Sfanta Fecioara din Maria Radna.

1971 Chiar si in timpul comunismului multe grupe de pelerini au venit la Radna, iar darnicia credinciosilor nu s-a diminuat. In felul acesta a fost posibil ca biserica sa fie renovata in interior si in exterior. Cu aceasta ocazie s-au executat lucrari de reparare si restaurare la capele, calea crucii si drumuri.

1990 Ordinele calugaresti catolice din Romania sunt oficializate si reactivate.

1992 Sfantul Parinte Papa Ioan Paul al II-lea confera bisericii de pelerinaj din Maria Radna titlul de Basilica Minor. Cu aceasta ocazie, arhiepiscopul titular Dr. Adalbert Boros daruieste bazilicii un nou altar, in semn de multumire fata de Sfanta Fecioara din Maria Radna, pentru ocrotirea acordata Bisericii si diecezei in vremurile grele ale comunismului.

2003 Incepand cu acest an, de la data de 1 octombrie, calugarii franciscani, dupa o bogata si multiseculara prezenta, parasesc manastirea Maria Radna, din lipsa de frati. Din acest moment conducerea acestui loc de pelerinaj este incredintata clerului diecezan. Actualul paroh este parintele Andreas Reinholz.

2013 In cadrul unui proiect cofinantat de Uniunea Europeana, ansamblul Maria Radna, clasificat monument istoric de categoria A, se supune unei renovari complete. Scopul fiind dezvoltarea regiunii si turismului cultural in Regiunea Vest prin includerea in circuitul turistic a Bisericii si Manastirii Maria Radna.

2015 In data de 2 august se oficiaza inaugurarea ansamblului cu ocazia pelerinajului credinciosilor de Ziua Portiuncula in prezenta a oficialitatilor din viata politica si spirituala din tara si din strainatate.

Manastirea Durau

Manastirea Durau este situata in statiunea Durau la 88 km nord-vest de orasul Piatra Neamt si la 65 km vest de orasul Targu Neamt. La 5 km de manastire se afla cascada Duruitoarea, de la care, dupa traditie, si-ar fi luat manastirea numele. Tot in apropiere, in comuna Ceahlau, se afla si ruinele Palatului Cnejilor, loc de unde panorama asupra Ceahlaului este impresionanta.

Adresa: Statiunea Durau, com Ceahlau, jud. Neamt, cod 617130
Tel: 0233428391
Hramul manastirii Durau: “Buna Vestire” (25 martie)
Anul constructiei: construita in anul 1830-1835 de cativa calugari, ajutati de schimonahia Safta Brancoveanu si pe cheltuiala a trei negustori instariti din targul Piatra

Manastirea Durau – scurt istoric

Manastirea Durau a fost construita pe locul unui Schit de maici ctitorit in sec al XVII –lea de catre una din fiicele domnitorului Vasile Lupu. Prima atestare documentara despre Manastirea Durau este cea din anul 1779 cand era stareta schimonahia Nazaria. Apoi, monahiile de la Durau s-au retras in Poiana Varatec, unde au intemeiat Manastirea Varatec. In anul 1802, ieroschimonahul Petru a readus la viata asezamantul isihast de la Durau aducand mai multi calugari de la schiturile din apropiere.
Constructia bisericii actuale s-a facut pe locul vechii biserici de lemn, a inceput in anul 1830 de cativa calugari de la Manastirea Neamt si Manastirea Secu, ajutati de schimonahia Safta Brancoveanu si pe cheltuiala unor negustori instariti din targul Piatra. Pridvorul bisericii manastirii Durau, care poate fi admirat si astazi, a fost pictat in anul 1835, in ulei de catre monarhii Pimen, Macarie si Ghervasie. Catapeteasma bisericii, sculptata in lemn de tei si poleita cu aur, a fost pictata in anul 1835, la Constantinopol. Finalizata in anul 1835, biserica a primit hramul “Buna Vestire” si a fost sfintita de Mitropolitul Veniamin Costachi.

Pronaosul, naosul si altarul Manastirii Durau au ramas nepictate din anul 1835 pana in anul 1935, cand au fost impodobite cu pictura in ceara, in tehnica encaustica, de catre Nicolae Tonitza si ucenicii sai, studenti si absolventi ai Academiei de Arte Frumoase din Iasi – printre care si Corneliu Baba. Sub indrumarea maestrului, studentii umanizeaza foarte mult personajele oferindu-le si ceva din specificul popular romanesc. Dupa terminarea picturii, in anul 1937, biserica a fost din nou sfiintita la data de 14 septembrie.

La intrarea in Manastirea Durau, in anul 1835, a fost construit Turnul-clopotnita situat la 40 de metri nord de altar. Acesta este o constructie masiva din zid, de plan patrat, dispus pe trei nivele. La primul etaj al turnului se afla paraclisul cu hramul “Schimbarea la Fata” pictat in 1938 de monarhul Varahil Moraru, dar si o expozitie permanenta de arta religioasa unde putem admira o frumoasa catapeteasma de biserica din secolul al XVIII-lea.

Manastirea Durau a functionat din 1959 ca biserica de parohie, apoi ca schit de calugari. In anul 1991, aceasta a redevenit manastire de maici. Manastirea Durau continua si astazi vechea traditie monasticadin zona Ceahlaului si a moldovei si ofera pelerinilor un prilej de reculegere duhovniceasca si rugaciune curate.

In cadrul Manastirii Durau, in anul 1991, prin stradania Inalt Prea Sfintitul Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, a luat fiinta Centrul Cultural –Pastoral “Sf. Daniil Sihastru”, loc de promovare a spiritualitatii ortodoxe.

Ansamblul monahal de la Manastirea Durau cuprinde: Biserica “Buna Vestire” , Casa Mitropolitului Veniamin Costachi, Casa Varahil Moraru, Staretia, Clopotnita de zid si Clopotnita de lemn.

Manastirea Durau a infiintat doua schituri: Schitul Sfanta Teodora de la Sihla, din comuna Ceahlau si Schitul Cuvioasa Parascheva, din comuna Borca, judetul Neamt. De-a lungul anilor, frumoasa asezare a schitului singuratic de la poalele Ceahlaului a atras numeroase personalitati care au gasit aici, in multe vacante, linistea sufleteasca: Alexandru Vlahuta, Barbu Delavrancea, Caragiale, Aurel Baesu, Mihail Sadoveanu, Mitropolitul Veniamin Costache, Emil Garleanu, N. Gane.

Manastirea Afteia

Manastirea Afteia se afla la jumatate de drum intre Sebes Alba si Orastie, in Mun­­tii Sureanu. Ca sa ajungi acolo, tre­buie sa o iei la stanga, din soseaua nationala care duce spre Deva, catre Pianu de Sus. Drumul te poarta prin sate ardelenesti, cu case mari si porti pe masura, in dosul carora poti doar sa ghicesti curtile falnice. Sunt asezari randuite si instarite, cu oameni linistiti si neplecati vitregiilor vremii, oameni care si-au pas­trat credinta cu pretul vietii. De la Strungari, drumul se gatuie si apuca in sus spre munte, serpuind pieptis. O pa­dure luminoasa te cuprinde dintr-o latu­ra, apoi te inghite cu totul. Cand am ajuns acolo, primavara nu o luase in sta­panire, si mugurii arborilor batrani abia izbucnisera in respiratia rece a muntelui. Apoi, la capatul codrului se deschide un luminis de pasuni, vegheate de o bise­rica alba, cu turle de arama, frumoasa ca in povesti. Nu se aude niciun zgomot. Lumea, cu masinile si drumurile ei de asfalt, e departe. Aici e imparatia ierbu­rilor, a salbaticiunilor si a luminii. Esti ca intr-un cuib al rugaciunii. Te simti aparat, linistit, impacat cu tine. O liniste care s-a impamantenit aici cu multe jertfe de vieti omenesti, daruite celui care S-a lasat rastignit pentru mantuirea noastra.

„O tar de schit”

La mijlocul secolului al XVIII-lea, pe Plaisorul Cioarei se nevoia cuviosul Sofronie, un preot din partea locului, care slujise in sat, la Cioara, iar dupa moartea sotiei, plecase peste munti, in Tara Roma­neasca. Se calugarise la Cozia, dar sufletul il chemase inapoi, la obarsie, si dornic de liniste, se retrasese la Plaisorul Cioarei, intr-o biserica veche, ridicata de oamenii locu­lui in amintirea izbavirii de turci. Isi durase aici „o tar de schit, ca la un mil departe de sat”, cum spun hrisoavele, si tinea la invatatura cativa copii de tarani. Erau vremuri grele pentru ro­manii ardeleni. Habsburgii, care stapaneau pe atunci Transil­vania, gasisera ca principatul de peste munti are prea multi crestini protestanti si ortodocsi, schis­matici, cum ii numeau austriecii catolici. Cum de protestanti, care erau sasi, nu se puteau atinge, pentru ca aveau sustinerea nobilimii locale, habsbur­gii i-au lovit pe romani, silindu-i sa primeasca unirea cu Roma si sa fie, astfel, mai credinciosi si fata de Curtea imperiala de la Viena. Doar ca romanii n-au vrut in ruptul capu­lui sa-si lase legea lor din stramosi, starnindu-i pe habsburgi contra lor.
Pentru Sofronie de la Cioara, or­to­doxia era mai scumpa decat viata. Asa ca a pornit la drum prin satele de pe Mures, propovaduind cu glas inalt si fierbinte, indemnandu-i pe romani sa-si pastreze credinta. Mii de tarani l-au urmat, vazand in el pe sfantul trimis de Dumnezeu sa-i intareasca. Ajuns la Sibiu, in fata comisiei imperiale, unul dintre ei avea sa declare: „Acest cojoc, care-l am pe mine, e acum al meu… Dar daca ar vrea sa mi-l ia craiasa Maria Tereza i-l dau. Cu aceste slabe mani si pi­cioare si cu trupul meu am lucrat, zi si noapte, ca sa platesc portia (impozitele). Ele sunt ale craesei, si de ar vrea sa mi le ia, nu am ce face. Dar nu am decat un suflet, pe care il pastrez pentru Dumnezeu din cer, si nicio putere omeneasca nu-l poate indoi”. Ras­punsul fata de razvratitii condusi de Sofronie a fost scurt: Schitul de la Plaisorul Cioarei a fost facut una cu pamantul. Sofronie, care deja era privit ca un sfant, a scapat cu viata fugind, dar satenii din imprejurimi n-au rabdat aceasta mare silnicie, asa ca,

in doar cativa ani, i-au refacut manastirea. Satula sa tot negocieze cu ardelenii ortodocsi, impa­rateasa Maria Tereza l-a tri­mis in Tran­sil­vania, in anul 1761, pe Adolf Nikolaus von Buccow, numindu-l co­man­dant militar si gu­ver­­na­tor al principa­tu­lui. Ge­neral al armatei impe­riale, dur si nemilos, acesta a tre­cut la repre­salii pe sca­ra larga. 150 de ma­nas­tiri si schituri au fost distruse atunci de trupele aus­tri­e­ce, iar calugarii care s-au impotrivit au fost ucisi. Un­de nu era de ajuns fo­cul, Buccow isi aducea tunu­rile. Soldatii sai au nimicit atunci si schitul de la Plai­sorul Cioarei. Ridicat din nou de tarani, el a fost dis­trus definitiv pe 23 iunie 1786, iar ultimii calugari, ucisi. Mai ramasesera noua, care, ascunsi prin sat, la tarani, ieseau noaptea cu mare fereala, rugandu-se pe ruinele fumegande ale bisericii. De atunci inainte, niciun mo­nah nu a mai indraznit sa se aseze la Cioara.
Abia pe 20 septembrie 1904, parintele Constantin Oancea, preot in sat, a ridicat un mic paraclis de pia­tra, chiar pe locul in care fusese bisericuta vechiului schit. A urmat zidirea unor chilii, iar in anul 1934, se pun temeliile unui sfant lacas din lemn. A venit insa vifornita comunista, iar planul de reinviere a manas­tirii a inghetat. Dar rugaciunile n-au murit. In lacasul de lemn veneau sa slujeasca preotii din imprejurimi. In anul 1986, grija bisericii le-a revenit parintilor de mir Iosif Paven si Simion Boboia. Printr-o randuiala a lui Dumnezeu, ambii au imbracat apoi rasa monahala, parintele Simeon primind numele de Sofronie, iar parin­tele Iosif pe cel de Ioan. Cu ei, Schitul Plaisorul Cioarei, numit acum Afteia, a reinviat. Era a patra oara! Astazi, la treizeci de ani de cand a inceput sa slujeasca in acest loc al martiriului, parintele Ioan Paven este staret al asezamantului.

Locul sfant

Parintele Paisie Man e slab si sfios. Isi ale­ge vor­bele de parca ar putea rani cu ele pe ci­ne­va. Ii e greu sa vorbeasca despre sine. In schimb, atunci cand povesteste despre Manas­tirea Afteia, unde a venit in urma cu doua decenii, su­fletul i se aprinde, simti sub cuvinte zbuciu­mul unui om indragostit de un loc sfant. Locul in care o manastire se incapataneaza sa renas­ca si sa reziste, desi a fost facuta farame de multe ori.
„Cei care vin aici simt ca plaiul acesta e altfel, ca e impregnat de iubirea lui Dumne­zeu. Acum cativa ani a venit la Afteia un baiat din Ungaria. Era catolic si avea o prietena, cred ca era o unguroaica din Romania. Au venit intr-o vara impreuna, si lui i-a placut atat de mult, incat a doua vara a venit singur. Nu stia romaneste deloc, avea doar un biletel pe care scria ca vrea sa ramana mai mult. A stat la noi, venea la slujbe, la masa… E ceva aici care ii atrage pe oameni. Daca intr-un loc anume se fac rugaciuni ani la randul, acolo e prezent Harul lui Dumnezeu, iar creatia se sfinteste. Cand intri intr-o biserica din aceea veche, unde sute de ani s-au rugat credinciosii si preotii, simti intotdeauna ceva. Eu am ajuns pentru prima data la Afteia in 1995, in Postul Adormirii Maicii Domnului, in vacan­ta de vara, de dupa primul an de facultate. A fost exact asa cum imi imaginasem eu ca e la manastire. Mi-am trait toate visele pe care le avusesem in anii in care ma gandeam la calugarie. Dupa sederea aceea scur­ta, cand am plecat spre casa, plan­geam in hohote, atat de tare ma in­dragostisem de locul acesta. Nici ma­car nu puteam sa vorbesc – abia pe la Hunedoara am putut sa leg cateva vorbe.”

Cand tineretea Il cauta pe Dumnezeu

„De-atunci am inceput sa ma in­treb care e sensul vietii, care e ros­tul, pentru ce traim. Si a fost darul lui Dumnezeu ca, pe fondul asta de cautari, a venit la noi, la Ghelari, ca paroh, parintele Vasile Vlad. Cand m-am dus prima data la dansul, am vorbit cu el mai mult si mi-a zis sa-mi aleg o carte – avea o biblio­te­ca foarte mare – si stiu ca mi-am ales Euharistia lui Alexander Schme­mann. El mi-a dat Sfantul Ioan Casian, si a zis ca mi-o da mie de tot. Bineinteles ca Euharistia am dus-o peste o saptamana inapoi, ca n-am inteles nimic (abia dupa aceea am citit-o de mai multe ori). In schimb, am inceput sa citesc Sfantul Ioan Casian si asa am pornit sa si inte­leg si sa caut. Cautarea aceasta m-a indreptat catre facultatea de teologie, unde n-am dat ca sa ma fac preot, ci ca sa ma lamuresc care e adevarul, rostul existentei noas­tre. Cat despre calugarie, nici nu stiam ce inseamna. Dar tot citind din Sfantul Ioan Casian, am fost fasci­nat de el si am simtit ca vreau sa ma duc si eu la o manastire, sa vad cum e. Simteam ca ma atra­ge felul asta de viata. De multe ori stateam seara si ma rugam sau mai citeam cate ceva si ziceam – uite, acum calu­garii in­cep Miezonoptica, ei se roaga, eu ma duc sa ma culc… Si aveam o nostalgie, imi ziceam ca e fru­mos ca cineva se roaga pentru lume. Ma gandeam sa merg la Frasinei, ca era o manastire mai vestita, dar cand l-am intrebat pe parintele Vasile Vlad, el mi-a spus: «Du-te la Afteia, ca e mai liniste decat la Fra­si­nei». Si am venit aici, in 1995. Staret era tot parin­tele Ioan Paven, care slujea aici inca din 1986, intr-o bisericuta ridicata in perioada interbelica. Si realita­tea mi-a depasit toate asteptarile. A fost ca atunci cand bagi pestele in apa, nimic fortat, artificial. M-au si inte­grat, dupa vreo doua zile, in obste, mi-au dat o chilie, chiar cum imi imaginasem, pentru ca nu am vrut sa stau ca un musafir. Am stat cu ei, am mancat cu ei, am venit la slujba cu ei, am trait chiar asa, cum imi imaginam eu ca e la manastire, desi am fost deschis pana in ultima clipa si la va­rianta casatoriei, a traiului in lume. Alor mei le mai spuneam «Eu ma duc la manastire», dar radeau, nimeni nu m-a luat in serios. Sunt 17 ani de atunci, au trecut repede.”

„Calugar inseamna sa Il iubesti pe Dumnezeu neimpartit”

– Si acum, cand de la cartea Sfantului Ioan Casian ati trecut la realitate, cum e sa fii calugar?
– E o intrebare grea. Eu mi-am dorit si imi doresc sa fiu calugar, dar nu sunt calu­gar. Calugar inseamna sa Il iubesti pe Dum­nezeu neimpartit si cu toata fiinta sa I te daruiesti Lui. Or, noi, aici, la Afteia, ne-am deschis foarte mult fata de oameni si suntem mai aproape de mireni, decat de monahi. Nu, eu nu am sange de calugar, dar imi pla­ce, imi place mult cand merg la biserica. Sunt acasa aici, desi nu ar trebui sa ma simt acasa, pentru ca noi, calugarii, nu ar trebui sa fim atasati de un loc anume, ci sa fim in peregrinare, intr-o continua cautare. Dar eu am ajuns sa imi fac o alta casa, cu alta fa­milie si cu alti prieteni… o familie mare, in care ii includ si pe pelerinii care vin aici cu copiii lor – sunt o gramada de copii cu care ma joc si cu care sunt prieten. Am, asadar, de toate, mult mai mult decat aveam inainte. De asta zic ca nu sunt calugar. Undeva, insa, tanjesc si mi-as fi dorit sa fiu calugar ade­varat. Dar sunt foarte fericit aici in manas­tire, asa cum sunt. Mi-au zis odata niste studenti: „Parinte, n-am vazut un om asa bucuros. De ce sun­teti asa?” „Dar de ce as fi trist? Am Liturghie in fie­care zi, ma im­partasesc aproape in fiecare zi, sunt la sluj­ba opt ore zilnic. Ce as putea sa imi doresc altce­va? Ce as putea sa cer mai mult? Stiu ca Dum­nezeu poate sa imi dea mai mult, numai ca nu are cui, ca nu incape in vasul meu. Daca eu m-as nevoi si L-as iubi mai mult pe Dumnezeu, Dumne­zeu mi-ar da si mai mult.” Eu chiar cred ca unde avem liturghia, unde exista ier­tare, e deja prezenta Impa­ra­tia Lui Dum­nezeu. Pana la urma, ce inseam­na ca noi ne pregatim de Inviere? Nu ne pregatim doar sa co­memoram fap­tul ca acum 2000 de ani a inviat Hris­tos. Pana la urma, e o transformare a noastra si o inviere a noastra, nu e o calatorie seaca, ci e o calatorie plina de bucurie. Toata perioada Postului Mare inseamna chiar o inviere a noastra, in sensul ca, prin post, omo­ram ceea ce, de fapt, ne omoara. Omoram moartea din noi, patimile, pacatul, toata instinctualitatea, toata animalitatea din noi, si facem loc virtutilor si Harului lui Dumnezeu. Noi suntem creati buni de Dumne­zeu, dar patimile ne intra in fire ca o degradare, ca o dege­nerare, ca o stricare a ei. Daca la sfarsitul postului tu nu ai inviat, nu te-ai schimbat… Calatoria inseamna invierea ta, si cand praznuiesti invierea lui Hristos, este de fapt o inviere a ta. Daca nu simti nimic din asta, ai trecut prin Postul Mare degeaba.

Raiul e aici

– Cum poti ajunge la bucuria asta, parinte? Cum sa ti-o nasti in inima, cum sa o pastrezi ferita de raul si uratul lumii?
– Eu cred ca raiul e aici, Imparatia Lui Dumnezeu e aici, prin liturghie, prin biserica. Putem sa ramanem afara numai din negrija noastra si din nebagarea noastra de seama. O batranica de aici, care statea aproape, pe deal, a murit recent. Era o femeie deo­sebita, viata ei a fost credinta si biserica, sotul ei a fost cantor, niste oameni deosebiti. In ultima perioada era bolnava, dar nu se plangea ca o doare ceva, ci se plangea ca nu poate sa vina la manastire, la slujbe. Nu putea sa inteleaga: „Cum sa nu merg eu la bise­rica duminica?” A plecat de cateva ori pe jos, dar nu mai era in stare. Avea un dor nestins de slujba si de biserica. Inainte de a muri, m-am dus sa o spovedesc, sa o impartasesc. Era fericita ca merge la Dumnezeu. Stia sigur ca va ajunge in rai.
Putem sa trecem pe langa Dumnezeu, iar asta e singura tragedie a vietii. Putem sa ne incuiem singuri imparatia, sa trecem pe langa ea, indiferenti, asa cum au trecut evreii pe langa Hristos. Era acolo cu ei, in mijlocul lor, iar ei nu Il intelegeau si au trecut pe langa El… Asta e marea tragedie a unei vieti. Iar acum, pentru noi, crestinii, Imparatia e intre noi, in mijlocul nostru, deja gustam din bucuria ei, ne impartasim de ea, dar inca nu deplin. Avem aici pe pamant si raiul, si iadul, incepem si traim de aici atat raiul, cat si iadul. Noi zicem ca lumea e rea, dar lu­mea e rea pentru ca noi suntem rai, iar lumea se impregneaza cu toate energiile, cu toate gandurile noastre, cu toate faptele noastre. Noi traim o lume rea, pentru ca suntem un cosmar unul pentru altul si nu incapem de celalalt. Dar lumea poate sa fie si raiul, depinde doar de ce facem noi.

Craiasa muntilor

Vocea parintelui Paisie se intinde egala si linistita intre boltile reci. Suntem in bise­rica mare a manastirii, ridicata chiar pe locul celor stravechi, distruse in timpul ma­rilor urgii. Noul lacas e negrait de frumos. O mandrie a ortodoxiei transilvanene. Al­bul sau luminos il zaresti de departe. Si zvel­tetea, gata sa zboare spre cer. Ferestrele inguste, legate cu brau de piatra, lasa sa curga o lumina subtire peste campul cu flori al peretilor, zugraviti cu har si chemare de-un pictor tanar si talentat: Ioan Popa. O revarsare de culori delicate, care da o intimitate extraordinara bisericii, de nu-ti mai vine sa pleci din ea. Pe langa ruga­ciu­nile si cantarile monahale, cu siguranta ca si gradina cu sfinti din interiorul bisericii aduna multimi de oameni la manastirea cocotata pe-un varf de deal. Si nu vin doar din imprejurimi, ci de departe, unii dintre ei, chiar si de peste mari si tari. Calatori atrasi de frumusetea muntilor din aceasta parte a Romaniei, care gazduiesc si cetatile dacice, se opresc chemati, parca, de-o vraja, si in curtea Manastirii Afteia. E greu sa intelegi ce anume ii aduna, doar daca iti asculti inima poti sa prinzi cu adancul ei ceea ce min­tii ii scapa intotdeauna. Numai asa poti pricepe cum pe locul acesta s-a ridicat, de patru ori, din cenusa, o manastire. Incapatanandu-se sa nu moara si sa-l ves­teasca, intruna, pe Dumnezeu.

Poate ca rugile mucenicilor ardeleni care au pierit ucisi in timp ce se rugau in biserica au facut Afteia sa renasca de fiecare data. Rugile si caznele pe care le-au indurat, nedorind sa-si piarda cre­dinta, care le-a fost mai scumpa decat viata. Si au fost razbunati. Astazi, tunurile lui Buccow au pu­tre­zit, Imperiul Habsburgic e doar o fila din cartile de istorie, in vreme ce supliciul calugarilor omorati fara mila, la Cioara, a nascut Manastirea Afteia, cu biserica ei, ca o craiasa a muntilor. Privind-o, intelegi ca Dum­nezeu isi razbuna intotdeauna martirii. Dar nu cu ura si cu dureri, asa cum facem noi, oamenii, ci cu o iubire incapatanata aproape, care stie sa razbeasca si sa faca dreptate in veci de veci.

Manastirea Lupsa

Manastirea Lupsa este cea mai veche, dar si cea mai bine pastrata biserica de lemn din zona Muntilor Apuseni. A fost intemeiata in 1429 avand drept ctitor cunoscut pe boierul Stanislav, din familia cneazului Candea de Lupsa.

In secolul XVIII biserica a fost trecuta pe lista constructiilor ce urmau a fi daramate de catre Imperiul Habsburgic, dar in urma interventiei episcopului unit Petru Paul Aron nu a fost distrusa ci declarata monument. In 1820 biserica a trecut la greco-catolici, iar in 1948, a revenit la biserica ortodoxa. In jurul manastirii au existat numeroase chilii. Aici a functionat singura scoala din regiune, pana in 1848, cand a fost mutata in sat. In manastire a functionat si un atelier de pictura bisericeasca.

La inceput biserica a fost compusa doar din altar si naos, in anul 1810 adaugandu-i-se pronaosul si turla. Nava are tavan casetat. Biserica initial nu a fost pictata, icoanele sunt originale din secolul XVII.

Incepand cu anul 1993 biserica a intrat in renovare, interiorul a fost tencuit si pictat. Langa biserica s-au construit cladiri adminstrative.

Manastirea Marcus

PREZENTARE  MANASTIREA MARCUS:

Manastire de calugarite, cu 14 vietuitoare, cu viata de obste,cu hramul Duminica Sfintii Romani (a doua duminica dupa Rusalii) si Acoperamantul Maicii Domnului (1 octombrie).

ASEZARE GEOGRAFICA :

Com. Dobarlau, 27km NE de Brasov, 20 Km NV de Intorsura Buzaului, 22 Km de municipiul Sfantu Gheorghe, 41 km de statiunea balneoclimaterica Covasna.
Manastirea este situata prin padurile dese ale Clabucetelor Intorsurii, in muntii Carpatilor de curbura, pe o colina deasupra satului Dobarlau- fiind vizibila din Drumul National 11Brasov- Bacau, in dreptul localitatii Ozun.

SCURT ISTORIC:

PREVESTIRILE PARINTELUI ARSENIE BOCA
Ctitorie a Maicii Starete Serafima Comsa (constructie inceputa din 1991), manastirea este situata pe un LOC SFANT, care de secole adaposteste , succesiv, asezaminte monahale ridicate si apoi distruse .
In anul 1950, Suzana Comsa a ridicat, de una singura, o manastire intreaga, biserica, cateva chilii si un mic paraclis, care au fost distruse de comunisti in anul 1973.
Parintele ARSENIE BOCA spunea despre acest loc : „mai, voi nu aveti idee ce loc este asta! Asta e un loc sfant. Vor canta ingerii din cer aici, caci e sfintenie mare…! … Suzana, tu vei face manastire acolo, dar nu va tine mult. Nu voi mai fi eu atuncea si nu vei mai trai nici tu, cand cineva din neamul tau o va ridica iarasi si va dainui.” Si a venit randul maicii Serafima, nepoata Suzanei Comsa, care la nici 23 de ani era stareta peste o poiana goala.

COMPLEXUL MONAHAL:

Inceput in 1991, complexul monahal cuprinde : o biserica, altar de vara, chilii.
Complexul monahal adaposteste si un orfelinat , asezamant al micilor orfane, numit Asociatia de Binefacere Sfanta Iustina.

Manastirea Gai

In zona de nord – vest a Aradului, in cartierul Gai, la capatul strazii Dunarii, se inalta unul din cele mai reprezentative monumente din secolul al XVII-lea, din zona de vest a tarii, Manastirea Sfantul Simeon Stalpnicul sau Manastirea Gai. Manastirea Gai a fost ridicata intre anii 1760-1762 de catre episcopul Sinesie Jivanovici (1751-1768) pentru vesnica sa pomenire si pentru a fi folosita de urmasii sai in scaunul episcopal al Aradului.
Contractul din 15-26 mai dintre episcopul Sinesie si mesterul aradean Egidius Ioanovici, prevedea ridicarea ansamblului manastiresc pentru suma de 98.000 florini aur. Proiectul monumentului a fost discutat de cele doua parti contractante. Manastirea se infatisa ca un ansamblu alcatuit dintr-un conac, resedinta episcopului, o biserica si anexe gospodaresti. Conacul a avut functia de resedinta de vara, pentru episcopii Aradului. Biserica a constituit un lacas de cult si inchinare pentru o larga masa de credinciosi din apropiere.

Dupa demolarea vechii catedrale a Aradului, in anul 1861, au fost stramutate si inmormantate la Gai, in interiorul altarului, ramasitele pamantesti ale episcopilor inhumati in catedrala. Reinfiintata in 1964, in prezent este manastire de maici, avand hramul la 1 septembrie cand este sarbatorit Sfantul Simeon Stalpnicul. Complexul, dupa dorinta ctitorului sau, episcopul Sinesie, a fost construit in stil baroc. Conform cerintei lui biserica facea corp comun cu conacul, care era atasat bisericii pe latura de nord. Intregul complex arhitectonic se inscrie intr-un plan in forma literei U, aceasta datorita celor doua iesinduri spre rasarit, marcate de absida bisericii si cea a unui paraclis interior din zona de nord-est a conacului.

Fatada de rasarit a complexului arhitectonic este impunatoare si bogat ornamentata, avand nota caracteristica pentru constructiile de epoca. Turnul bisericii, aflata in zona de sud-vest a complexului, impresioneaza prin cele doua registre si cornisa dintre ele, bogat ornamentata arhitectonic. In axul turnului este plasata usa de intrare in biserica, prevazuta cu un ancadrament dreptunghiular din piatra. Turnul este prevazut cu un acoperis piramidal, compus din pante arcuite si este realizat din tabla de zinc.

In interior, planimetria bisericii prezinta impartirea caracteristica bisericilo ortodoxe. Spre rasarit se afla absida semicirculara a altarului, care la exterior prezinta o forma poligonala. Masa altarului este cioplita din marmura rosie. In altar a fost inmormantat episcopul Sinesie. Dupa demolarea vechii catedrale a Aradului, in anul 1861, au fost stramutate si inmormantate la Gai, in interiorul altarului, ramasitele pamantesti ale episcopilor inhumati in catedrala. Arhitectura iconostasului evoca stilul neoclasic. Pictura iconostasului a fost realizata de Stefan Tenetchi in anul 1767 in stilul Renasterii italiene tarzii. De o frumusete deosebita sunt usile imparatesti, cu o ornamentatie deosebit de bogata. Acest ansamblu arhitectonic de epoca, a fost intregit prin aducerea, in cadrul complexului, a bisericii de lemn, din Selistea de Mures -comuna Petris- unul din cele mai reprezentative monumente din lemn ale arhitecturii romanesti de pe Valea Muresului in secolul al XVIII-lea.

Este impresionanta colectia de „Valori de arta veche romaneasca”, colectie aflata in interiorul vechiului conac. Aceasta colectie, dupa opinia criticului de arta Horea Medeleanu, unul din principalii organizatori, reprezinta o splendida imagine a artei vechi romanesti din acest colt de tara. Prin intregul sau ansamblu, complexul de la Gai este unul din punctele de mare interes de pe teritoriul municipiului Arad, necesar a fi cunoscut de cei care trec prin oras. Manastirea isi sarbatoreste hramul la 1 septembrie, odata cu inceputul anului bisericesc. Sfantul Simeon Stalpnicul, patronul spiritual al manastirii, s-a nascut in satul Sisan din Cilicia, partea de sud a Turciei de astazi, din parinti crestini, Susotion si Marta. La varsta de treisprezece ani s-a hotarat sa apuce calea calugariei si a fost primit la manastirea Ograda dupa ce a petrecut sapte zile la poarta acesteia. In scurt timp a invatat pe de rost toata psaltirea, lucru care le era obligatoriu pe vremea aceea tuturor celor care doreau sa intre in viata monahala. Dorind o viata mai aspra decat cea de la manastirea Ograda, Cuviosul Simeon a plecat la manastirea lui avva Eliodor. Deoarece nici aici nu a gasit o pravila atat de aspra pe cat si-o dorea, s-a retras timp de trei ani intr-o chilie, la poalele muntelui Telanis.

In aceasta pustietate a petrecut pentru prima oara o perioada de patruzeci de zile de post fara mancare si fara apa. In urma acestei incercari la care s-a supus, Dumnezeu i-a dat darul vindecarii. Drept multumire, Sfantul Simeon a continuat acest post in fiecare an, pe perioada Postului Mare. Timp de douazeci de zile se ruga neincetat in picioare, iar in restul de douazeci de zile statea asezat, nemaiavand putere. Ducandu-se vestea despre darul pe care Dumnezeu i l-a dat, multa lume si-a cautat insanatosirea si alinarea la el. Pentru ca cinstirea pe care o primea din partea celor care isi gaseau tamaduire la el i s-a parut prea mare, a hotarat sa ridice un stalp iar in varful lui sa puna o chilie stramta in care sa se retraga si de unde sa nu iasa decat de doua ori pe zi pentru a biencuvanta multimea adunata. Astfel a devenit primul stalpnic, multi urmandu-l dupa aceea.

Prin dovada credintei sale nestramutate, prin puterea cuvintelor si stralucirea minunilor a indreptat spre Dumnezeu multi oameni. Imparati ca Teodosie cel Tanar sau Leon cel Mare i-au cerut sfatul iar pe imparateasa Eudoxia a facut-o sa se lepede de calea ratacirii pe care o apucase. In ziua de 1 septembrie a anului 459 Sfantul Simeon Stalpnicul a fost chemat la Domnul spre vesnica odihna.

Manastirea Cetatuia Negru Voda

Cea de a treia biserica rupestra din judetul Arges este Manastirea Cetatuia Negru Voda, situata la 22 km de Municipiul  Campulung – Muscel, pe valea Dambovitei, intre satele Cetateni si Cotenesti. Initial a fost cunoscuta sub denumirea de Schitul Cetatuia Negru Vod, si este construita pe o stanca inalta, la o altitudine de 881 metri. De la soseaua principala se poate ajunge la manastire pe o poteca ingusta, in mai putin de o ora.

Ctitorul manastirii nu se cunoaste cu certitudine. Se presupune ca acesta ar fi fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Acesta apare in al treilea strat de fresca in naos. Traditia locala sustine ca primul ctitor ar fi fost Negru Voda. Biserica din pestera, atribuita lui Negru Voda a fost construita in secolul al XIII-lea, odata cu cetatea Campulung-Muscel, prima capitala a Tarii Romanesti.

Schitul Cetatuia este amintit in timpul lui Mihai Viteazul care a trecut pe acolo in anul 1595.Domnitorul Constantin Serban s-a refugiat in acest loc in 1658, iar in anul 1690 si Constantin Brancoveanu. Atunci schitul era metoc al Manastirii Negru Voda din Campulung – Muscel.

In manastire se afla doua biserici: biserica veche, aflata intr-o pestera naturala, si biserica noua din lemn, in stil maramuresean. Biserica rupestra este impartita clasic, in Sfant Altar, naos si pronaos. Aceasta biserica pastreaza trei straturi suprapuse de pictura, constatate de pictorul Teodorescu in anul 1922.

Mai jos de biserica rupestra se vede o cruce mare catarata pe o stanca inalta si ingusta. Despre aceasta se crede ca a fost asezata acolo de Negru Voda. La baza crucii se afla o piatra mare numita „Masa lui Mihai Viteazul”.

Incarcata de istorie si spiritualitate, Manastirea Cetatuia Negru Voda este un simbol al crestinatatii poporului roman din cele mai indepartate timpuri.

Manastirea Runc

In mijlocul codrilor ce fac intalnirea dintre judetele Bacau si Neamt se afla una dintre manastirile istorice ale tarii noastre. De o varsta cu marile lavre ale Putnei si Secului, manastirea Runc a ramas in umbra vremii, fiind mai putin cunoscuta dar, nu mai putin importanta.

Ctitorita in timpurile Sfantului Voievod Stefan cel Mare, asezarea este atesta documentar intr-un act de danie de la 1 aprilie 1695. Atunci, medelnicerul Ionascu Isacescu si sotia sa, Alexandra, donau „pamantul mosiei Runcu, sfintei noastre manastirii ce o ridicam spre slava lui Dumnezau”.

Constructia in stil moldovenesc a bisericii mari, cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, a fost finalizata in anul 1760 cand, aici a fost asezata o obste de calugari din manastirile tinutului Neamt. Dupa moartea familiei ctitorilor, manastirea a intrat sub protectia Mitropoliei Moldovei. A devenit, astfel, stavropighie mitropolitana, avand in grija mosia si padurile inconjuratoare. Situatia critica prin care a trecut Moldova, de la invaziile tatare, pana la domniile fanariote, a dus la desfiintarea manastirii Runc in anul 1810. Atunci, biserica a ramas locas de inchinare pentru satenii din Lipoveni, comuna Romani.

Dupa mai multe incercari de a mentine locasul de cult, manastirea Runc a fost inchisa si desfiintata de catre odiosul decret 410, dat de catre Partidul Socialist Roman. Obstea a fost alungata, biserica inchisa definitiv, iar chiliile au devenit spatiu de depozitare a cerealelor cooperativei Buhusi.

Aceasta situatie a durat numai sapte ani, desi fusese aprobat un plan de daramare a intregului complex. In anul 1967, biserica mare a fost deschisa slujirii prin osteneala vrednicului de pomenire Arhimandrit Isaia Tugurlan. In jurul parintelui duhovnicesc, incepand cu anul 1977, s-a strans o adevarata obste monahala. O obste ce tine pana astazi aprinsa candela istoricii manastiri.

Manastirea Dagata

Hram: Pogorarea Sfantului Duh;

Acces: din Roman spre Vaslui, pe DN15D, 18 km, stanga in Poienari, pe DC78A, pana in Dagata 9 km, spre N-V, drum de pamant si drum forestier, greu accesibil, 8 km

Responsabil: protos. Clement Selaru

Adresa: com. Dagata, jud. Iasi;

Manastirea Dagata – prima biserica s-a ridicat in timpul lui Stefan cel Mare si Sfant.  In anul 1959 credinciosii au zidit biserica mare. Manastirea Dagata a fost pictata in 1970, anul in care a fost si sfintita. In timp devine biserica de mir, iar in 1993 este reinfiintata ca manastire de calugari.

Manastirea Sfantul Nicolae Domnesc

Biserica „Sfantul Nicolae Domnesc” este situata in zona administrativa a orasului, in partea de nord-est a vechii incinte a Curtii Domnesti.

A fost construita la porunca domnitorului Stefan cel Mare, zidirea incepand, asa cum reiese din pisanie, la 1 iunie 1491 si sfarsindu-se la 10 august 1492. Prima biserica ortodoxa, mentionata documentar, este considerata ca fiind cel mai vechi edificiu religios din Iasi, ce s-a pastrat pana astazi.

Biserica actuala este cea din 1904, ale carei lucrari de refacere au fost conduse de arhitectul Lecomte du Nouy. Acesta a cautat sa respecte atat stilul, cat si caracteristicile bisericii zidite de voievodul Stefan cel Mare. Arhitectural, este in plan triconc, cu altarul si absidele naosului semicirculare, in exterior si interior. In interior, edificiul este impartit in pronaos, naos si altar. In pronaos, in partea stanga este pictata familia regala: Carol I, Regina Elizaveta, Principele mostenitor Ferdinand, Principesa Maria (in randul de sus) si Principesa Maria, Principesa Elizaveta, Principele Carol (in randul de jos). La reconstructia bisericii, Carol I a contribuit cu bani, obiecte de cult, catapeteasma, stranele si alte odoare.

Peretii si boltile bisericii sunt zugravite in tehnica fresca, pe fond albastru, de pictorii francezi Boris Bernard, Emilie Mempiot si P. Mauretal, angajati de arhitectul Lecomte du Nouy.

Biserica „Sfantul Nicolae Domnesc” (lacas de rugaciune si Catedrala Mitropolitana in acea perioada), unde se ungeau cu Sfantul Mir domnitorii Moldovei, a avut un rol esential in conservarea si dezvoltarea limbii si culturii nationale. Mitropolitul Dosoftei a infiintat aici o tipografie, unde, in 1679, a fost tiparit „Liturghierul”. Intre 1681-1686, a fost tiparita cea mai importanta opera a sa, „Vietile Sfintilor”- traducere din limbile greaca si slava.